Dinner & Show
DOBRODGEA TRADITIONAL DINNER AND SHOW
As the sun sets over the majestic Black Sea skyline and the stars blanket the sky of Mamaia, treat yourself to a luxurious evening of delicious cuisine and a folkloric dance show. Discover lively Dobrodgean music and dance ( mozaique of 7 nations traditions, food, music and dances, representing minorities harmoniously living in Dobrogea) and enjoy the variety of over 30 gourmet items from the dinner menu.
Savor the delicious aroma of specific Dobrogean cuisine, and take your pick from over 30 options. The extensive buffet features hot and cold salads, traditional dobrodgean, greek, turskish, tatar, russian, armenian and aromanian dishes, roasted meats, international cuisine, and decadent desserts.
As you finish dessert and sip on a tasty cocktail, watch as more than 100 traditionally dressed artists take the stage, with costumes representing traditional dress from Greece, Turkey, Russia, Armenia and Romania. Prepare to be captivated…
At the end of the Show, admire and take home any of specific souvenirs put in sale in the Dorodgean Souvenirs shop
Highlights
- Luxurious dinner & folklore dance show
- Delicious suthentice dinner with over 30 hot & cold dishes & desserts
- Captivating combination of music & dance of major minorities living in Dobrogea region ( greek, turkish, tatar, armenian, russian, aromanian and traditionally romanian one)
- More than 100 dressed artists in the show
- Introduction to greek Sirtaki dance and Geampara ( traditional dobrudgean dance)
Inclusions
- Admission to Dobrogea Traditional Show
- Live performance
- Dinner and soft drinks
Exclusions
- Alcoholic beverages
Cand vine seara in Mamaia, rasfata-te cu o experienta culinara si cu o aventura in lumea plina de farmec si culoare a traditiilor, muzicii si dansurilor specifice Dobrogei – grecesti, turcesti, tataresti, aromane, rusesti- lipovenesti, armenesti si romanesti!
Nu trebuie sa pleci in Grecia ca sa ii vezi pe greci dansand sirtaki si sa mananci souvlaki, nu trebuie sa calatoresti pana in Turcia ca sa te bucuri de dansurile turcesti si de baclavale , nu trebuie sa iti cumperi bilet de avion pana in Rusia, ca sa dansezi cu lipovencele…Esti la Mamaia si nu ai cum sa ratezi un adevarat Show, cu ansambluri de dansuri si muzica ale celor 6 minoritati principale ce traiesc in deplina armonie in Dobrogea, la care se adauga dansurile si muzica autentica romaneasca din regiunea Dobrogea!
Te vei bucura de o cina bufet, bogata si savuroasa, care iti aduce preparate din bucataria minoritatilor Dobrogei si, pentru aproape 2 ore, vei decoperi un adevarat mozaic de ritmuri, costume, culturi, arome si traditii ce reprezinta farmecul unic si special al acestei regiuni turistice din Romania, pe care cu mandrie o numim DOBROGEA.
La finalul spectacolului vei putea cumpara suveniruri specifice tuturor minoritatilor Dobrogei.
Participanți:
Ansamblul de dansuri grecești „Elpis” al Comunității Elene din Constanța
IHOLU – Ansamblu de dansuri Armânești
Ansamblul Nairi al Uniunii Armenilor din România, sucursala Constanța
Ansamblul „Qarasu” al UDTTMR – Filiala Medgidia
Ansamblul Canlar al Uniunii Democrate a Tătarilor Turco-Musulmani din România
Ansamblul Folcloric Dobrogeanca
Uniunea Democrată Turcă din România, Ansamblul FIDANLAR – DELIKANLILAR
Armânamea – Ansamblu de dansuri Armânești din orașul Ovidiu
Vanghilizmo Group – Ansamblul comunităţii Armâneşti din Mihail Kogălniceanu, judeţul Constanţa
Cina bufet cuprinde peste 50 de preparate reci si calde, salate si deserturi, In timp ce iti inchei desertul si te bucuri de un savuros cocktail, vei urmari peste 100 de artisti ce vor evolua, in costume traditionale ale minoritatilor pe care le reprezinta, intr-un spectacol ce cuprinde dansuri grecesti, turcesti, tataresti, lipovenesti si rusesti, aromane, armenesti si dobrogene.
Esential:
- cina bufet luxurioasa si spectacol de muzica si dansuri traditionale
- bufet cu peste 50 de preparate reci si calde
- spectacol captivant de muzica si dansuri traditionale din cultura a 8 popoare
- peste 100 de artisti ce evolueaza in spectacol
- introducere in dansul Sirtaki si in “Geamparaua dobrogeana”
Restaurantul Dorna este situat in zona de nord a Statiunii Mamaia si reprezinta unul dintre cele mai cunoscute si apreciate locatii de pe litoralul romanesc, datorita arhitecturii sale unice. In anul 2014, restaurantul a fost renovat complet, in prezent dispune de mai multe saloane ultra-moderne, cu capacitati diferite.
Agentia Mistral Tours – Telegondola Mamaia
Email: office@mistraltours.ro
Telefon: 0728 281 679 / 0728 281 676
si prin Hotelurile si Agentiile de Turism Partenere
DOBROGEA, numită în Antichitate Scythia Minor, este tărâmul binecuvântat dintre Dunăre şi Marea Neagră, cea mai veche provincie romană dintre toate provinciile românești și cea dintâi provincie românească intrată în lumina istoriei.
Dobrogea are calitățile unui ținut de excepție, ale unei regiuni fascinante prin istoria locului și a oamenilor, prin poezia peisajului cu cele mai stranii forme și culori, prin însuși contactul cu cele mai vechi pământuri ale țării și cu cea mai mare bogăție de reminiscențe ale trecutului.
Capitala Dobrogei româneşti este Constanţa, reşedinţa judeţului cu acelaşi nume, care ocupă partea de sud a regiunii, fiind și unul dintre cele mai vechi orașe atestate de pe teritoriul României. Prima atestare documentară datează din 657 î.Hr. când pe locul actualei peninsule (și chiar sub apele de azi, în dreptul Cazinoului) s-a format o colonie greacă numită Tomis.
Dobrogea actuală este formată din județele Constanța și Tulcea.
Hartă a Dobrogei din 1789Caracteristicile geografice, istorice, spirituale şi etnice fac din pitoreasca Dobrogea cel mai atractiv şi interesant loc al patriei, unde varietatea este principalul atu.
Marea, portul, litoralul, Delta Dunării, cetăţile antice, lăcaşurile de cult specifice şi tradiţiile celor 18 naţii care trăiesc aici şi, mai presus de toate, ideea de vacanţă fac din Dobrogea destinaţia supremă pentru timpul în care te simţi liber şi fericit.
Constanța, orașul zidit sub pleoapa diafană și protectoare a Pontului Euxin, orașul – emblemă al litoralului românesc, a intrat în istorie în urmă cu 2500 de ani, fiind așezat pe vatra Cetății Antice Tomis, intrând în literatura universală prin opera poetului latin Publius Ovidius Nasso, “cântărețul gingașelor iubiri” exilat la Tomis, din ordinul împăratului Augustus.
Pe timpul romanilor, Tomis era o adevărată metropolă.
Constanța, a fost fondată în urma colonizării grecești a bazinului Mării Negre (greacă Pontos Euxeinos) de către coloniști milezieni în secolele VII-V î.Hr., sub numele de Tomis. Acest nume este probabil derivat din cuvântul grecesc τομή (tomí) însemnând tăietură, despicătură. Conform legendei, Iason și argonauții săi ar fi poposit aici după ce fuseseră trimiși în Caucaz să fure „Lâna de Aur”. Urmăriți de flota regelui Colhidei, Aietes „Uliul”, l-ar fi tăiat în bucăți pe fiul acestuia, Absyrtos, până atunci ținut ostatic la bord, pentru a-l obliga pe rege să caute și să adune resturile în vederea ceremoniei funerare, dând astfel argonauților timpul necesar pentru a fugi spre Bosfor. Însă arheologii consideră mai plauzibil ca tăietura (din linia țărmului) să fi desemnat mai degrabă portul antic, astăzi submers, în fața Cazinoului. O altă posibilă origine a numelui ar fi Tomiris, regina masageților, un trib getic ce trăia între Marea Neagră și Marea Caspică (Herodot). Tomiris (formă grecească a numelui iranian Tahm-Rayiš) (circa. 530 IC) a fost regina masageților, un popor iranian din Asia Centrală, la est de Marea Caspică. Herodot este primul istoric care o amintește, fiind urmat de Strabon, Polyaenus, Cassiodorus, și Iordanes. Istoricul Jordanes (Iordanes) pe la anul 551 d. H.,a scris despre Tomiris în lucrarea “Getica” sau “Despre originea şi faptele geţilor”. Pe atunci el era episcop şi locuia – după opinia unor istorici – undeva pe malul Dunării de Jos din Dacia. Got de origine, Iordanes era mai aproape de evenimentele evocate şi avea acces la multe documente istorice, avea la dispoziţie multe izvoare dispărute astăzi, printre care şi cele 12 cărţi scrise de Cassiodorus. Mărturia lui este cea mai bună dovadă că regina Tomiris a pus bazele cetăţii Tomis. “După ce a obţinut această victorie şi după ce a luat aşa de multă pradă de la duşmanii ei, regina Tomiris a trecut spre acea parte din Moesia, care acum se numeşte Sciţia Minor, un nume care vine de la Sciţia Mare, şi a construit cetatea Tomis pe ţărmul moesian al Pontului, după numele ei”.
Localitatea a fost cucerită de romani în 71 î.Hr. și redenumită Constantiana după sora împăratului Constantin cel Mare. În cursul secolului XIII Marea cea mare (cum era denumită atunci Marea Neagră) a fost dominată de negustorii italieni din Genova care au ajutat la dezvoltarea orașului. Ulterior, Constanța a suferit un declin sub conducerea otomană, devenind un simplu sat locuit de pescari greci și de crescători tătari de cai și oi. Localitatea a redevenit oraș după construirea căii ferate Cernavodă-Constanța și a portului, în 1865, pentru exportul grânelor românești. După Războiul de Independență (1877-1878), când Dobrogea a devenit parte a Regatului României, Constanța, principal port al statului, a crescut continuu, deținând acest rol până astăzi. Portul Constanța acoperă o suprafață de 39,26 km², are o lungime de aproape 30 km, este cel mai mare port din bazinul Mării Negre și se află pe locul 4 în Europa.
Constanța este un centru industrial, comercial și turistic de importanță națională.
Turismul devine o ramură de activitate economică foarte importantă. Deși Constanța a fost deja promovată ca fiind o stațiune balneară de către regele Carol I, dezvoltarea industriei navale a avut drept efect micșorarea plajelor. Totuși, datorită plasării în apropierea localităților turistice, mulți oameni descoperă și vizitează monumentele din oraș. De asemenea, Constanța este un focar al comerțului și educației, acestea fiind de altfel aspecte importante ale economiei locale.
Constanța, fiind unul dintre cele mai mari orașe ale României, este și un centru cultural foarte important. Aici funcționează Teatrul de Stat Constanța, înființat în 1951 și Teatrul Național de Operă și Balet Oleg Danovski, înființat în 2004 prin reorganizarea instituțiilor existente la acea dată. Constanța este cunoscută și datorită muzeelor sale numeroase: Complexul Muzeal de Științe ale Naturii, compus din șase secțiuni: delfinariu, planetariu, observator astronomic, microrezervație și expoziție de păsări exotice și decor, Acvariul, Muzeul Marinei, Muzeul de Artă Populară, Muzeul de Istorie Națională și Arheologie, Muzeul Mării, Muzeul Portului Constanța și Muzeul de Sculptură „Ion Jalea”.
În Constanța se pot găsi exemple de stiluri arhitectonice diverse. Cazinoul, unul dintre cele mai bune exemple ale arhitecturii art nouveau din România, astăzi este considerat ca simbolul municipiului. Geamia veche și sinagoga veche se mai pot încă vedea (a doua nu mai are acoperiș), iar Moscheea nouă construită în 1910 în stilul maur se poate vizita. Edificiul roman din secolul II sau Farul zis Genovez (construit în 1860 de inginerul francez Blaise-Jean-Marius Michel, denumit de turcii otomani „Mișel Pașa”, pe soclul genovez din Evul Mediu) sunt, împreună cu Biserica Grecească “METAMORPHOSIS”, cele mai vechi clădiri din oraș. Există și diverse monumente, spre exemplu statuia lui Ovidiu și bustul lui Mihai Eminescu situat pe faleză. Fosta primărie, astăzi Muzeu de Istorie Națională și Arheologie, a fost de asemenea păstrată, iar clădirea Muzeului Marinei a fost recent renovată.
Municipiul Constanța este singurul oraș din România deservit de toate căile moderne de transport, respectiv rutier, feroviar, maritim, fluvial și aerian.
Din cele mai vechi timpuri, așezările umane au încolțit pe meleagurile dobrogene, dovadă stau siturile arheologice ce datează din neolitic.
Cu un potențial economic important pentru România, se bucură și de o diversitate de tradiții istorice și culturale pe care i le conferă și numărul important de minorități etnice sau naționale care îmbogățesc civilizația românească în ansamblul său. Aceste etnii sunt rezultatul unei istorii de peste 2500 de ani și al complexității fenomenelor de cultură și civilizație care le-au adus să conviețuiască împreună, bucurându-se de drepturi și libertăți care le-au permis să-și conserve și să-și promoveze specificul etnic, șă-și păstreze identitatea culturală, istoria, religia, tradițiile și obiceiurile, gastronomia, aducând o contribuție foarte importantă la dezvoltarea vieții economice și sociale, precum și a patrimoniului cultural al României. Într-o lume frământată de convulsiuni inter-etnice, trecutul și prezentul Dobrogei oferă un model de toleranță și înțelegere fără egal, întemeiat pe sinteza valorilor morale și pe destinul multisecular comun. Populația de 1 milion de locuitori, este formată din români, aromâni, turci, tătari, bulgari, evrei, greci, armeni, ruși, lipoveni, ucraineni, găgăuzi, țigani (rromi), germani, italieni, albanezi, sârbi, unguri etc.
Psihologul Filaret Sîntion numeşte Dobrogea o minune etnologică:
“Este o minune etnică să vieţuiască aici în bună vecinătate 18 naţii ale pământului” .
„Cum trăiesc în America toate popoarele de pe glob, aşa a reuşit și Dobrogea să asimileze aceste naţii.
Dobrogea a trecut prin diferite stăpâniri, iar aşezarea pe malul Mării Negre o face deschisă la ospitalitate. Oraşele-port sunt cosmopolite, dar reuşesc să-şi păstreze farmecul pitoresc.
Câmpie, deal, munte, deltă și mare, într-un cuvânt “DOBROGEA”, cu asta a hărăzit Dumnezeu tărâmul Scythia Minor, și deopotrivă cu oameni înzestrați să trăiască în deplină înțelegere, care să poarte peste secole, tradiții, obiceiuri și mesteșuguri extrem de valoroase pentru turismul românesc și internațional.
Nicolae Iorga spunea despre Dobrogea: “ în cafenele se înșiră pe scaune unele lângă altele căciulile bulgărești, căciulile mocănești, pălării țărănești, pălării orășenești, fesuri turcești, turbane tătărești și hainele corespunzătoare, într-o tăcută expoziție etnografică”
Cine vizitează Dobrogea, poate să spună cu toată inima că acest mozaic etnic reprezintă o sinteză europeană de civilizații și un reper de frățietate între oameni.
Ocrotită cândva de zeități și binecuvântată de Dumnezeu, acest ținut de vis, adevărată Țară a Soarelui, are un imens potențial de prosperitate, conferit de originalitatea sa geografică, istorică și demografică.
Delta Dunării (cu excepția deltei secundare a brațului Chilia) face tradițional parte din Dobrogea,
Delta Dunării (3446 km²), aflată în mare parte în Dobrogea, România și parțial în Ucraina, este a doua ca mărime și cea mai bine conservată dintre deltele europene.
Delta Dunării a intrat în patrimoniul mondial al UNESCO în 1991, fiind clasificată ca rezervație a biosferei la nivel național în România și ca parc național în taxonomia internațională a IUCN. Aceasta se suprapune atât siturilor de importanță comunitară Delta Dunării (sit SCI) și Delta Dunării (zona maritimă); cât și ariilor de protecție specială avifaunistică Beștepe – Mahmudia și Delta Dunării și Complexul Razim – Sinoie.
Situl Delta Dunării (începând din 21 mai 1991) este protejat prin Convenția Ramsar (The Ramsar Convention on Wetlands) ca zonă umedă de importanță internațională.
Parcul național include rezervațiile naturale: Capul Doloșman, Cetatea Histria, Complexul Vătafu – Lunghuleț, Complexul Sacalin Zătoane, Grindul și Lacul Răducu, Grindul Chituc, Grindul Lupilor, Insula Popina, Lacul Potcoava, Pădurea Caraorman, Pădurea Letea, Roșca – Buhaiova, Corbu-Nuntași – Histria, Lacul Belciug, Lacul Rotundu, Arinișul Erenciuc, Complexul Periteașca – Leahova, Lacul Nebunu, Pădurea Babadag – Codru, Dealul Ghiunghiurmez și Sărăturile Murighiol.
Obiective turistice din Dobrogea
Călătorul care poposeşte în Dobrogea va rămâne uimit de diversele forme de relief, de urmele lăsate de cei care odinioară au iubit şi au murit la Pontul Euxin. Dobrogea nu înseamnă doar mare şi nisip. Oriunde mergi, tărâmul dintre Dunăre şi Marea Neagră îţi oferă locuri minunate, desprinse din cărţile cu poveşti.
Cazinoul din Constanța, Monumentul de la Adamclisi sau Delta Dunării sunt numai câteva din uimitoarele locuri care ar trebui vizitate în Dobrogea, cel puțin o dată în viață.
Mănăstirea Sfântul Andrei
Plecand de la Cernavoda spre sud in directia Ostrov, pe drumul care serpuieste printre coline, aproape de cursul Dunarii, ajungi dupa mai multe localitati cu specific pescaresc in comuna Ion Corvin. Un indicator, la iesirea din sat, te indruma sa mergi mai departe pe un drum lateral pentru a ajunge dupa 3-4 kilometri la Manastirea “Pestera Sfantului Apostol Andrei“. La capatul drumului ce trece prin padure se afla manastirea cu cele trei biserici si corpul de chilii, situate intr-un frumos cadru natural. Primul loc care se viziteaza in manastire este pestera Sfantului Apostol Andrei, o biserica adevarata sapata in stanca, amplasata la baza unui mic munte impadurit. Pe peretii bisericii din pestera sunt multe icoane ce pot fi admirate la lumina candelelor si a lumanarilor. In locul altarului se afla acum o icoana mare a Sfantului Apostol Andrei la care se inchina toti credinciosii care vin aici la pestera. Despre cum a fost descoperita pestera nu se stiu prea multe, deoarece Dobrogea a fost timp de 400 de ani, pana la Razboiul de Independenta din anul 1877, sub stapanire otomana. Ceea ce se stie sigur insa, este urmatoarea intamplare petrecuta in anul 1918, an in care un mare avocat din Constanta, pe nume Jean Dinu, in timp ce era in calatorie prin aceasta zona, in urma unui vis care s-a repetat, a descoperit Pestera Sfantului Apostol Andrei intr-o stare deteriorata. Pestera era inconjurata de padure, copacii ajungeau pana aproape de intrarea in pestera, intrarea era mult mai mica iar inauntru crescusera buruieni, nu locuia nimeni aici in pestera. Dupa ce a curatat pestera a construit un mic corp de chilii. Odata cu primele chilii ridicate s-au adunat si primii calugari. Acestia slujeau sfintele slujbe in pestera. Au construit mai apoi turla de deasupra pesterii care la anul 1936, dupa cum spun unele persoane avea 40 de metri si se vedea de la drumul mare. Altii spun ca avea doar 18 metri. In anul 1943 Episcopul Chesarie Paunescu a sfintit pentru prima data pestera. A venit al doilea razboi mondial si apoi a fost perioada comunista, perioada foarte grea pentru biserica ortodoxa iar comunistii, mai precis rusii, bolsevicii, au distrus totul aici. Pestera a devenit staul pentru oi. Taranii din aceasta zona isi adaposteau aici oile cand era vreme urata. Perioada mai senina pentru pestera a venit abia dupa 1990 atunci cand parintele Nicodim Dinca, ctitorul acestei Sfintei Manastiri, monah fiind de la manastirea Sihastria din judetul Neamt, impreuna cu parintele ieromonah Victorin Ghindaoanu, un preot tot de acolo, cu binecuvantarea IPS Lucian au inceput din nou lucrarile de reamenajare a pesterii si construirea sfintei manastiri. Pestera are forma unei biserici. In fata a fost altarul pana la hram anul trecut. A fost adusa icoana mare a Sfantului Andrei care a fost plasata in locul catapetesmei. Avem apoi naosul si pronaosul. Totul este in stanca.
Preotii cultului local, numiti in balada Pestera Sfantului Andrei “sfinti”, l-au primit cu dragoste in mijlocul lor pe Sfantul Apostol Andrei, primul ucenic al lui Iisus, care ajunsese pe aceste meleaguri propovaduind cuvantul Evangheliei Mantuitorului. Ei i-au oferit gazduire in grota venerata astazi de crestini.
In actuala biserica din pestera, in pronaos, intr-o nisa, se afla un fel de pat, scobit initial in piatra, despre care traditia spune ca pe el se odihnea apostolul Andrei. Astazi, cei aflati in suferinte vin aici pentru a-si redobandi sanatatea, petrecand cateva zile si nopti pe acest “pat al Sfantului Andrei”.
Ca semn al cinstirii locului pe care a sezut insusi “cel dintai chemat” al Domnului, in decursul anilor, acesta a fost folosit si ca loc de ardere a lumanarilor sau a tamaiei. Cu siguranta, aceasta este “casa” despre care se vorbeste in balada Pestera Sfantului Andrei.
Pestera nu a suferit modificari decat la intrare unde s-a construit acel zid, dupa modelul celui din 1918 iar deasupra locului s-a construit o turla care are doar 4 metri inaltime.
Mănăstirea Dervent – Candva, demult, pe dealul Ostrovului, nu departe de Silistra bulgareasca, oamenii au descoperit cu uimire ca din pamant incepusera sa creasca patru cruci masive de piatra. Nu era vreo scornire sau o impresie parelnica a cuiva; crucile se ridicau aievea din pamant, cu de la sine putere, amintindu-le celor batrani o legenda straveche, care spunea ca pe acele locuri dobrogene fusesera martirizati patru ucenici ai Apostolului Andrei: un calugar si trei fecioare neprihanite. Asa incepe povestea Manastirii Dervent, cu un mare miracol dumnezeiesc.
La Dervent, urmele pasilor Sfantului Andrei si ale primilor crestini se mai pastreaza inca.
Undeva, nu departe, se afla vestita Pestera a Apostolului. La Basarabi, vegheaza primele biserici de creta, sapate in carnea moale a muntelui de calcar, iar la Halmyris, Isaccea sau Niculitel, isi dorm somnul cel de veci sirul parca fara de sfarsit al marilor nostri martiri si intemeietori de credinta: Zotic, Atal, Camas, Filip, Epictet, Astion, Chiril, Darius sau Evagrie.
Pe drept cuvant, se spune ca dealul Ostrovului, ca si toată Dobrogee, e Bethleemul nostru românesc. Crucile vii si tamaduitoare de la Dervent au crescut, cum minunat scria Vasile Voiculescu, ca niste pomi roditori, stropiti din belsug cu picurii de sange ai primilor martiri romani.
Peștera Cassian – Situată în apropierea mănăstiri Sfântul Casian, peștera este cunoscută, întrucât aici, în sec. IV, a dus o viață de ascet “dobrogeanul” Casian, unul dintre întemeietorii monahismului. Astăzi, este un loc de pelerinaj pentru credincioșii creștini din toată țara. Peștera Sfântului Ioan Casian găzduiește un schit cu mai puțin de zece călugări și este vizitată anual de mii de enoriași.
Cheile Dobrogei – Rezervația Cheile Dobrogei se întinde pe o suprafață de 285 de hectare. Accesul se realizează numai auto pe ruta Hârșova sau Constanța (depinde de direcția de mers) – Kogălniceanu spre localitatea Târgușor (12Km). La jumătatea satului este indicator dreapta, spre Pantelimon. După 8 km pe câmp, apare indicatorul cu “Rezervația Cheile Dobrogei”. Peisajele sunt de o frumusețe rară – șanțuri naturale și chei brăzdează malurile abrupte ale văii, peșteri săpate în calcar, precum “La Adam” și “Peștera Liliecilor” cu specii de plante deosebite, dar și descoperiri arheologice importante.
Pădurea Babadag – Pădurea Babadag situată în zona Podișului Babadag este una dintre pădurile reprezentative din peisajul nord-dobrogean. Rezervația naturală declarată arie protejată prin hotărâre de Guvern, se întinde pe o suprafață de 524,60 hectare și este inclusă în Parcul Național Delta Dunării (rezervație a biosferei) aflat pe lista patrimoniului mondial al UNESCO.
Lacul Iacobdeal – Lacul numit de localnici ‘La Fântână’ este un lac antropic, format într-o cuvetă rezultată din extragerea granitului. Se află pe raza comunei Turcoaia, într-o fostă carieră de piatră de pe dealul Iacobdeal. Accesul spre lac se face din DN 22D Măcin – Cerna, spre comuna Turcoaia, pe DJ 222H. Lacul poate fi inclus în aria obiectivelor turistice ale Munților Măcinului, datorită modului său de formare, unic în țară.
Cetatea Enisala – Parțial reconstruită și având un cochet drum de acces ce duce călătorul până la poarta de intrare, Enisala, singura cetate medievală din Dobrogea, este pe cale să își redobândească gloria de odinioară. Cetatea este situată în vecinătatea satului Enisala, pe un deal ce domină peisajul, la intersecția unor importante drumuri de apă și de uscat, fiind construită pe cel mai înalt promontoriu situat între lacurile Babadag și Razim. Cunoscuta si ca Heracleea, Cetatea Enisala si intregul sau areal de la marginea lacului Razim „sunt dintr-o alta lume”. Cetatea, la fel ca si toata Dobrogea de altfel, a schimbat „proprietarii” foarte des, fiind cand genoveză, cand apartinand Tarii Romanesti, cand otomana si tot asa. Cetatea este superba si foarte bine restaurata si pastrata, iar imprejurimile arata ireal, mai ales dealul terasat de pe malul lacului Razim.
Rezervația naturală de la Fantanița Murfatlar- Pusă sub ocrotire in anul 1932, rezervatia este situata la 1 km sud de podgoria Murfatlar, pe partea stanga a soselei Constanta-Ostrov. Rezervatia ocupa o suprafata de 19,70 ha si este inclusa in padurea Murfatlar, a carei suprafata este de 641 ha. Incepand cu anul 1962 rezervatia este ocrotita de lege si adaposteste specii rare cum ar fi: usturoiul, inul dobrogean, colilia, spinul de Murfatlar, zambila, precum si specii cu areal exclusiv dobrogean: cimbrul, pesma, migdalul pitic bujorul de stepa, ricinul, etc. In aceasta zona traieste broasca testoasa dobrogeana, a carei arie de raspandire in tara noastra se limiteaza la cateva puncte din stepa Dobrogei. Numeroasele specii floristice si valoarea peisagistica a zonei fac din aceasta rezervatie un important punct de atractie pentru turisti.
Degustari Degustarea de vin la Murfatlar reprezinta o perfecta imbinare a unei vacante culturale si culinare. O experienta de degustat vinuri pe care v-o veti aminti mereu! Plecati din Constanta si mergeti pe stradute de tara, respirand traditie si descoperind natura, intr-o aventura de degustat de neuitat.
Cultura romaneasca de vin dateaza din cele mai vechi timpuri și este considerata a fi una din cele mai vechi din Europa.
Vinul de Murfatlar este renumit pentrul gustul sau dulce, realizat cu ajutorul strugurilor extrem de indulciti care sunt culesi dupa ce s-au uscat. Bucurati-va de o zi in compania creatorilor de vin. Intrati in atmosfera parfumului si culorilor viilor din Murfatlar, in regatul celor mai renumite vinuri.
Bisericutele din creta de la Murfatlar Fiind un monument atat de special si unic in peisajul din tara noastra, in apropiere de manastirea Murfatlar, ansamblul rupestru a trezit interesul multor specialisti care au formulat diverse ipoteze. Chiar daca nu de la inceputul deschiderii exploatarii, insa putin dupa aceea, se pare ca se aduna la Basarabi un grup de calugari care par sa lucreze impreuna cu localnicii la extragerea cretei. Calugarii par a fi veniti din teritoriul ocupat azi de Bulgaria sau sunt influentati de crestinismul de acolo. Variantele despre cum a ajuns cariera de creta sa devina manastire asemenea cu cele din Cappadocia sunt multe. E greu de spus cu certitudine. Graffiti-urile sunt foarte numeroase, cele mai multe fiind legate de cultul crestin. Nenumarate cruci de diverse forme si marimi, inscriptii in slavona veche, imagini umane si animaliere cu incarcatura de asemenea religioasa: porumbei, sfinti, scene liturgice, foarte naiv reprezentate, istoricii chinuindu-se deseori sa identifice scenele.
Monumentul de la Adamclisi – Tropaeum Traiani – La nord de comuna Adamclisi, intr-o zona de coline impadurite, se afla “Monumentul triumfal” adica resturile aflate inca in picioare din vestitul Tropaeum Traiani.
Monumentul triumfal de la Adamclisi, este ridicat în cinstea victoriei armatei romane asupra dacilor. Monumentul, aşa cum este astăzi, a fost reconstituit în 1977, după unul dintre modelele ipotetice ale vechiului monument aflat în ruine, fiind declarat în prezent monument istoric. Ca multe alte creaţii ale antichităţii, monumentul de la Adamclisi al lui Traian nu era o operă pentru desfătarea privirii, ci avea o funcţie bine determinată: ea trebuia să vorbească despre faptele măreţe ale armatelor romane împotriva unui duşman dârz, vajnic şi neîmblânzit.
Tot aici se afla si resturi din mauzoleul roman si altarul antic care impreuna cu metopele, trofeul si frizele cu creneluri provenite de la monumental comemorativ, sunt amenajate muzeistic. Construit in cinstea imparatului Traian, in anii 106-109, ca omagiu pentru infringerea coalitiei formata din geto-daci, buri si sarmati, in urma luptelor purtate de romani cu acestia in anul 102, monumental comemorativ Tropaeum Traiani este un autentic izvor de informatii despre evenimentele din istoria veche a poporului roman. Monumentul triumfal avea o inaltime de 39 m, o forma circulara cu un diametru de 38 m, fiind alcatuit dintr-un nucleu cilindric de dimensiuni apreciabile (12,6 m inaltime ; 31 m diametru), construit din zidarie bruta, inconjurat la baza de o platforma circulara cu 7 trepte de piatra ;nucleul ers imbracat in blocuri de piatra care se continuau cu un rind de metope in numar de 54 (din care pina astazi s-au pastrat numai 49), sculptate in basorelief cu scene din timpul luptelor cu geto-dacii. Deasupra metopelor se afla o friza cu 26 de creneluri (din care s-au pastrat numai 23) sculptate si ele in basorelief si alcatuind coronamentul nucleului circular.
Deasupra nucleului se inalta un acoperis tronconic imbracta in solzi de piatra, precum si un soclu hexagonal inalt de 6 m, care sustinea “trofeul” propriu-zis, adica un trunchi imbracat in armura clasica, cu armele de lupta, avind la picioare arme si prizonieri sculptati tot in piatra. Pe una din fetele soclului hexagonal a fost descifrata o inscriptie din care rezulta ca monumental are inchinat “Zeului Marte, razbunatorul” de catre “Nerva Traian August, imparat si cezar, invingatorul germanilor si dacilor, fiul divinului Nerva, mare preot, pentru a XIII-a oara tribun, pentru a VI-a oara imparat, pentru a V-a oara consul, parintele patriei.”
Muzeul de Stiintele Naturii Delta Dunarii – Cel mai remarcant obiectiv cultural si turistic din Tulcea este cu certitudine Muzeul de Stiintele Naturii „Delta Dunarii”. De la confirmarea sa ca muzeu tematic 8 iulie 1964 si pana in prezent, muzeul functioneaza intr-un edificiu, monument de arhitectura, ce se remarca prin decoratiunile interioare si exterioare, in cadrul carora un loc aparte il ocupa elementele picturale si de stucatura.Construit la sfarsitul secolului al XIX-lea, imobilul situat in centrul orasului Tulcea a apartinut armatorului grec Alexandru Avramidis. Dupa anul 1944 acesta devine sediul mai multor institutii publice, printre care se numara si prima unitate muzeala din Tulcea, Muzeul Deltei Dunarii (a carui deschidere avea loc la 1 Mai 1950, cu o expozitie eterogena, alcatuita din exponate de arheologie, etnografie, stiintele naturii si arta plastica).
La fel ca si celelalte muzee si acesta a pornit de la un patrimoniu muzeal modest, constituit din 1500 de piese zoologice, mineralogice si un herbar botanic consistent, Muzeul de Stiintele Naturii “Delta Dunarii” detine, dupa 40 de ani de activitate stiintifica, colectii de botanica, malacologie, entomologie, ihtiologie, ornitologie, mamalogie, care insumeaza 66.737 piese muzeale, la care se aduga si o colectie formata din peste 200 organisme acatice vii (crustacei, reptile, pesti). Din acest bogat patrimoniu, o parte relativ mica este expusa spre vizionare publicului prin intermediul expozitiilor de baza sau temporare organizate anual. Astfel, expozitia permanenta (reorganizata incepand cu anul 2000 din prezentare sub forma de diorame in expunere sub forma de biogrupe) prezinta iubitorilor naturii specii comune si rare, reprezentative pentru flora si fauna Rezervatiei Biosferei Delta Dunarii, precum si modul de formare si evolutia geomorfologica a Deltei Dunarii.
Aeroportul Internațional „Mihail Kogălniceanu” Constanța – Aeroportul Internațional Mihail Kogălniceanu Constanța (IATA: CND, ICAO: LRCK) este unul dintre cele mai importante aeroporturi din România. Este membru permanent A.C.I. Europe și al Asociației Aeroporturilor din România. Amplasat în partea de N – NV a municipiului Constanța, aeroportul din Constanța deține o poziție geo-strategică importantă față de obiectivele economice de interes național și internațional, fiind situat la 26 km de Constanța, la 14 km de Canalul Navigabil Dunare-Marea Neagră și la aproximativ 100 km de Delta Dunării. Deasemenea, Aeroportul are conexiuni cu importante căi de transport rutier (drumurile europene E60 și E67), transport feroviar (magistrala de cale ferată București-Fetești-Constanța). Aeroportul Internațional Mihail Kogălniceanu Constanța prezentă un interes major în crearea unei baze pentru transportul aerian de mărfuri și datorită amplasării poate deveni un aeroport de tranzit către Orient și Asia. Aeroportul este deschis permanent traficului aerian, pe întreaga perioadă a anului și dispune de urmatoarele facilități: parcare autovehicule 150 locuri, snack–bar, rent a car, taxi, transport pentru pasageri aeroport-gară, agenție de turism, securizare bagaje, exchange office, ATM, automat de schimb valutar, Internet wireless gratuit, sonorizare ambientală, telefoane publice, automate cafea și băuturi răcoritoare, cabinet medical non-stop, facilități mama și copilul, facilități persoane cu dizabilități, zonă magazine, companii de curierat. Activitatea Aeroportului Internațional Mihail Kogălniceanu Constanța este în stransă legatură cu dezvoltarea economică a regiunii în care este amplasat. Politica flexibilă și stimulativă de tarifare a serviciilor oferite companiilor aeriene, creșterea și diversificarea serviciilor oferite pasagerilor și operatorilor aerieni cât și aplicarea unei politici active de marketing, alcătuiesc strategia de dezvoltare continuă a traficului aeroportuar.
Despre Dobrogea de Nord se vorbește mult, mai ales când vine vorba de Munții Măcinului, despre Delta Dunării ori despre litoral. Este singurul loc din țară unde găsești munți, chei, mare, deltă, bălți cu mult pește și, bineînțeles Dunărea. Și nici nu trebuie să bați prea mult drum să le vezi pe toate. Ai însă nevoie de mult timp și de patru anotimpuri pentru că în fiecare sezon Dobrogea de Nord are altă față și altceva de oferit. Aici sunt cetăți și fortificații antice dar și medievale la tot pasul, unele de prea puțini știute. Enisala și Argamum poate sunt cele mai cunoscute dar pământul geme de ruine cu povești multe: Dinogeția – aproape de Galați, Noviodum – la Isaccea, pe drumul care leagă Tulcea de Galați, Aegessus – în Tulcea și lista e lungă.
Orasul Tulcea. În Tulcea, pe faleza Dunării, se află muzeul ecoturistic si acvariul, ambele interesante si prezentand habitatele superbe din Delta si imprejurimi.
Satele comunităţilor de ruşi-lipoveni sunt must see. Casele sunt colorate în albastru strălucitor – da, așa sunt acoperișurile din Santorini, baia cu sauna și în fiecare curte sau femeile gătite ca niște păpuși matrioshka care se adună pe la sărbători şi cântă şi dansează. Sunt multe motive să mergi la Jurilovca ori la Slava Rusă. Unde mai pui că bisericile lipoveneşti sunt speciale iar cele ruseşti sunt adevărate bijuterii, asemănătoare cu cele din Moscova iar despre mâncaruri nu pot spune decât: Delicios!
În nordul extrem al Dobrogei de Nord, de puţină vreme, a răsărit de nicăieri şi cred că în mai puţin de jumătate de an, o şosea ca-n palmă. Prin mijlocul podgoriilor de la Niculiţel iar primăvara prin câmpul de maci sângerii, şi-au făcut loc 3 drumuri care formează Triunghiul Mănăstirilor Celic-Dere, Saon, Cocoş dar şi Basilica Paleocreştină de la Niculiţel sunt cele 3 mănăstiri dobrogene incluse în acest circuit turistic. Dincolo de importanţa religioasă a circuitului ăstuia, drumul până la Saon, de exemplu, este de vis. Mănăstirea se află pe malul apei, într-o zonă aproape necunoscută a Deltei: complexul de lacuri Somova-Parcheş.
Din Tulcea, de-a lungul drumului judeţean 22C, sunt câteva locuri pe care e păcat să le ratezi. E cea mai uşoară cale de a pătrunde până în inima Deltei Dunării, pentru că drumul este asfaltat până la Dunăvăţul de Jos. Până acolo însă, opreşte-te şi în Mahmudia şi Murighiol.
Dacă treci Dunărea cu bacul pe la Smârdan (Brăila) sau pe la Galaţi, urmează indicatoarele spre Măcin. Nu ştiu dacă Parcul Naţional Munţii Măcinului mai are nevoie de vreo prezentare. Cert e că nu doar Vârful Ţuţuiatu ori şi mai simplu, Greci merită atenţia dacă ajungi în zonă. De exemplu, poţi face o degustare de vinuri dobrogene, din podgoriile de aici, la Curtea Regală (să guşti din vinurile furnizorului oficial al Casei Regale a României) sau să mergi la Turcoaia, să vezi Lacul Iacobdeal, format pe locul unei foste cariere de granit. Dacă treci Dunărea pe la Hârşova, mergi pe DN22A spre Ciucurova, apoi prin Slavele Rusă şi Cercheză prin mijlocul Pădurii Babadag până în oraşul Babadag şi Enisala. După o vizită la cetatea de deasupra apelor, mergi spre Jurilovca şi de acolo la Cetatea Argamum şi Capul Dolojman. Adică pe malul Lacului Razim, de unde pleacă zilnic şalupe (în timpul verii) spre binecunoscuta Gura Portiţei.
La graniţa dintre Dobrogea de Nord şi cea de Sud sunt alte câteva comori care abia aşteaptă să fie descoperite. De la Jurilovca mergi pe DJ222 până la Ceamurlia de Jos, urmează E87 până în Mihai Viteazu şi fă stânga pe DJ226 spre Cetatea Histria – pe malul Lacului Sinoe.
De aici, fă cale întoarsă şi ţine drumul spre Cogealac şi mai departe, spre Cheile Dobrogei. Stau ascunse cuminţi, de mii de ani, între localităţile Cheia şi Târguşor. Prima dată le-am zărit în întâmplător, din tren, pe drumul de la Bucureşti la Tulcea. Pe podul feroviar de la Târguşor au apărut dintr-o dată nişte stânci golaşe, rotunjite de vânturile dobrogene.
Insula Ovidiu este o insulă din lacul Siutghiol, din Județul Constanța, Dobrogea, România. Insula este situată la 500 de metri de orașul Ovidiu și de stațiunea Mamaia și are o suprafață de 0,026 km².[1] Insula Ovidiu este o insulă de origine calcaroasă și este este unul dintre locurile care exercita o adevarata atractie asupra turistilor care sosesc in statiunea Mamaia. De-a lungul timpului, micul petic de pamant a starnit curiozitatea si imaginatia oamenilor, care au tesut in jurul sau o serie de legende. Una dintre aceste povestiri are legatura cu originea numelui pe care il poarta insula. Se spune ca, in timpul exilului sau, poetul Ovidius Publius Naso se retragea pe acest petic de pamant pentru a-si scrie versurile, astfel insula a fost botezata cu numele sau. In realitate, specialistii nu au gasit nicio dovada care sa ateste prezenta poetului Ovidius pe aceasta mica insula din lacul Siutghiol. Cu toate acestea, legenda a ramas in picioare pana in zilele noastre si mai exista inca oameni care cred cu tarie in veridicitatea ei. In secolele trecute insula era populata de pescari care isi construiau aici adaposturi, dar si de gradinari care profitau de solul fertil al insulei. Odata cu identificarea potentialului sau turistic, Insula lui Ovidius a fost transformata intr-un loc de relaxare pentru turistii, pastrandu-si aceasta intrebuintare si astazi. Pentru a ajunge pe insulita bogata in vegetatie aveti la dispozitie un vaporas care pleaca din zona Cazino, la intervale regulate de timp. Pana sa ajungeti pe insula va asteapta o plimbare linistita pe lac. Pe Insula lui Ovidiu este amenajat un frumos complex turistic, iar cei care doresc au posibilitatea sa ramana aici cateva zile. Restaurantul rustic al complexului serveste in principal preparate din peste, iar in fiecare seara o formatie de muzica intretine atmosfera.
Dobrogenii
Sciția Mică – Scythia Minor, este numele sub care a fost cunoscut în antichitate actualul teritoriu al Dobrogei și Cadrilaterului. Cea mai veche descriere a regiunii îi aparține lui Herodot. Pe timpul acestuia, limita de nord era Delta Dunării, iar prima mențiune a numelui “Sciția Mică” (Mikrá Skythia) este în Geografia lui Strabon scrisă nu mai devreme de anul 20 î.Hr. și anul 23 d.Hr. A fost parte a Daciei pentru o perioadă, după care regiunea a fost cucerită de către Imperiul Roman, devenind parte a provinciei Moesia Inferior. Cuprindea localitățile Tropaeum Traiani, Arrubium, Axiopolis, Beroe, Carsium, Capidava, Durostorum, Ibida, Ulmetum, Noviodunum, Sacidava, Salsovia, Aegyssus, Orgame, Histria, Tomis, Stratonis și Callatis. Din anul 395, provincia a făcut parte din Imperiul Bizantin. S-a menținut sub acest nume până în secolul al VII-lea când denumirea clasică a ieșit din uz. Regiunea dintre Dunăre şi Marea Neagră, fosta Scythia Minor, îşi trage numele de la conducătorul bulgar Dobrotici, care a domnit între 1347 şi 1386. El era fiul boierului Balica, primul conducător care şi-a declarat independenţa faţă de Imperiul Bizantin. Principatul era cunoscut atunci ca Ţara Cavarnei, care se întindea de la Munţii Măcinului până dincolo de Varna. Sub stăpânirea lui Dobrotici, regiunea s-a dezvoltat ajungând până la Gurile Dunării. Strategul a încheiat alianţe importante, a dus bătălii de succes şi a reuşit să aşeze Dobrogea pe harta Balcanilor datorită poziţiei sale strategice. După moartea sa, conducerea a fost preluată de fiul său Ivanco, care a fost ucis în lupta cu otomanii de la 1388. La scurtă vreme, domnitorul Mircea cel Bătrân (1386 – 1418) avea să unească Dobrogea cu Ţara Românească. După dispariţia marelui domnitor, Dobrogea a intrat sub stăpânirea Imperiului Otoman unde avea să rămână timp de 450 ani. Numele şi l-a păstrat însă neschimbat, în amintirea conducătorului de suflet. O statuie a lui Dobrotici poate fi văzută la Bazargic, oraşul Dobrici de astăzi. Faptul că aparţin unui loc unic sub soare a dat dobrogenilor conştiinţa unei identităţi aparte. Venind în contact cu tot felul de naţii, cu care au învăţat să împartă traiul şi locul, dobrogenii au exersat limbajul universal al armoniei şi înţelegerii. Deprinzând natural toate nuanţele acestui „esperanto“, oamenii Dobrogei au transformat regiunea într-un model al multiculturalităţii şi toleranţei care este greu de găsit altundeva în lume. Dobrogenii au învăţat să fie adaptabili, indiferent de naţia din care provin. Şi asta contribuie la sporirea mândriei lor. Paradoxal, dobrogenii şi-au păstrat identitatea în ciuda atâtor valuri de populaţii care s-au aşezat în colţul de sud-est al României. Limba pe care o vorbesc este curată, fără pic de accent, deşi a împrumutat neologisme în special orientale care-i sporesc savoarea. Religia lor a rămas creştină, ortodoxă, deşi au existat vremuri îndelungate când majoritatea lăcaşurilor de cult erau musulmane. Cheia supravieţuirii lor, indiferent de naţia din care provin, este deci una singură: adaptabilitatea.
Adolphe d’ Avril, cunoscator al limbii române fiind căsătorit cu o româncă, se arata uimit de faptul ca, desi multe nationalitati traitoare aici sunt de aceeasi religie- greci, bulgari, ruteni (ortodoxi), fiecare si-a ridicat propria biserica.”Aici este explicatia intregii chestiuni a Orientului”.
Genevezul Eugene Pittard descrie: “Din punct de vedere etnografic, Dobrogea este un ținut extraordinar”. Potrivit unei statistici publicate de el, vietuiau aici, alaturi de romani –greci, turci, tatari, bulgari, rusi, germani, italieni, armeni, evrei.
O remarcă extraordinară vine din partea unui terapeut româno-francez, Jean-Baptiste Odobeştianu, promotor al educaţiei prin muzică, care a definit în doar câteva cuvinte spiritul inefabil al Dobrogei: „Aici, aerul se aude“.
Costumul tradițional dobrogean
Portul din Dobrogea prezintă caracteristicile zonelor muntenești și de câmpie de pe malul stâng al Dunării. Porturile tradiționale nu mai sunt prezente în totalitate în viața de zi cu zi dar mai conțin unele elemente specifice.
Costumul femeiesc: Marama de borangic, de o mare finețe, aleasă la capete cu dungi numite “varste” și cu diferite motive, oferă costumului o notă de eleganță. În momentul pătrunderii produselor industriale, marama a fost înlocuita cu giarul sau castinca. Eleganța acestora este data de modul de aranjare a ciucurilor, numiți “clopoței”, care erau așezați în 3-4 rânduri sau de prezența florilor dispuse ca o bordură. Cămașa femeiască, dreaptă, numită “camașa de-a-ntregul” se caracterizează prin simplitatea dispunerii ornamentelor de dimensiuni mici dar de o mare expresivitate. Elementele de cusătură realizate cu acul de la tivurile mânecilor, ale umărului și ale poalelor cămășii, numite “cheițe” sau “găurele”, au o funcție practică ce se îmbină cu cea estetică. Motivele ornamentale dispuse pe mânecă, pe piept și pe poalele cămășii se numesc “melcișori”, “șuvoi”, “pomișori”, și îmbogățesc valoarea artistică a piesei de port. Motivele de pe cămăși sunt evidențiate prin utilizarea predominantă a culorilor roșu și negru, ele repetându-se sau alternând în funcție de modelul de pe cămăși. Pestelca este piesa cu cele mai multe elemente decorate, ea fiind cea care se așază peste cămașă și acoperă corpul de la talie în jos. Ornamentația bogată și culorile folosite se evidențiază pe fondul simplu al cămășii (de unde și zicala „pun pestelca și ma jupânesc”). Motivele predominante care decorează pestelca sunt cele geometrice (romburi, dreptunghiuri, pătrate și linii frânte), numite plastic “pui”, “iarbă întoarsă”, “sarampoi”, “urma iepurelui”, exprimând matricea universului în care femeia trăiește și muncește.
Portul bărbătesc se remarcă printr-o ornamentație redusă atat din punct de vedere al motivelor, cât si al dispunerii acestora. Caciulile rotunde, tuguiate, în cercuri sunt confecționate din blană de miel. Camașa, inițial un “camasoi”, dreapta, fara platca, deschisa in fata, cu maneca larga, a fost inlocuita la inceputul sec. al XIX-lea cu camasa cu platca, cu guler drept, cu “banta” in fata si cu “bratari” la maneca. Camasa este ornamentata cu model la guler, cu “bratari” sau manseta la capatul manecilor si pe piept cu “pui”. Camasile barbatesti se disting si prin folosirea borangicului in confectionarea celor de sarbatoare. Pantalonii simpli, din postav de culoare inchisa, erau ornamentati cu gaitane, care se legau in talie cu un brau lat rosu sau alb.
Dansurile dobrogene
Stilul dansului dobrogean reprezintă un specific coregrafic bine conturat: ritmicitatea puternica si retinuta, lejera si accentuata,unduioasa si punctata. Dansul dobrogean a realizat o sinteza a valorilor coregrafice de proveniente variate regionale devenind o unitate de sine statatoare si reprezentativa in tabloul stilurilor regionale romanesti. Datorita conditiilor istorice deosebite acest fenomen de sinteza s-a produs mai tarziu fata de restul tarii, si s-a plantat pe elementele constante bastinase, reprezentat prin folclorul coregrafic al populatiei vechi dobrogene. Jocurile dobrogene au trasaturile jocurilor de campie: iuti si saltate. Pastreaza forme simple de cerc si exceleaza in hore batute. Chiar jocurile de perechi au aspect dinamic si colorat si o miscare generala saltata si vie. Iata unele dintre ele: Alamaia, Braul macanesc, Cadaneasca, Dragaica, Geamparaua, Ghimbaseasca, Hora Dragaicii, Paidusca, Papusica, Poparlanul, Iropca. Jocurile specifice din Dobrogea sunt: Babusca de la Cerna, Braul pe bataie de la Ostrov, Cadaneasca de la Nufarul, Cadaneasca de la Enisala, Geamparaua, Hora in doua parti de la Nufarul , Hora stanga de la Ostrov, Momarlanul de la Ostrov, Săltata de la mana de la Ostrov.
Gastronomia din Dobrogea
Bucătaria dobrogeană este, evident, foarte mult influenţată de cadrul natural în care s-a dezvoltat şi de oamenii care au trecut prin aceste locuri frumoase. Marea Neagră, Delta Dunării, fauna, clima, dar mai ales influenţa popoarelor stabilite pe acest teritoriu şi-au lăsat amprenta în farfuriile şi ceaunele dobrogenilor. Baza mâncărurilor dobrogene conţine multe lactate, în special iaurt sau lapte bătut, brânzeturi, dar şi preparate din peşte. Peştele, este vedeta bucătăriei
și conduce detaşat în topul preparatelor preferate de dobrogeni, lucru lesne de înţeles, mai ales când Delta Dunării şi Marea Neagră se întind cât vezi cu ochii.
Dintre mâncărurile specifice bucătăriei dobrogene amintim: ciorbele pescarești, ciorba de burtă, marinatele din pește, saramura de crap, peștele la proțap, crapul umplut, cârnații de oaie, mielul la proțap, saslacul, chebabul, musacaua, chefirul, garniturile de orez, dar și baclavalele, sarailiile, dulciurile cu stafide și rahat. Saramura va rămâne mereu la loc de cinste. Ciorbele se acresc cu borș, zeamă de varză dar și oțet. Oamenii locurilor gătesc şi preparate pe bază de vânat, carne de oaie (mai ales turcii), vacă sau porc. Carnea de miel și de berbec se prepară intr-o varietate de moduri dintre care se pot aminti mielul sub forma de drob, ostropel, ghiveci, saslac (preparat la frigaruie) iar berbecul preparat la cuptor cu garnitura de orez. O particularitate o constituie faptul că sunt foarte des folosite la gătit stafidele, nucile şi siropurile concentrate, mai ales în zonele influenţate de cultura culinară turcească. Lactatele şi brânzeturile sunt, de asemenea, foarte populare, iar fructele, legumele şi ouăle nu lipsesc din meniul dobrogenilor. Plăcinta dobrogeană este, probabil, cel mai popular fel de mâncare din regiune, fie dulce sau sărată. Asemănătoare sunt și merdenelele preparate tot cu telemea de oaie. Tipice mai sunt şi cherdelele – plăcinte cu brânză şi verdeaţă, specifice în zona Deltei Dunării. Se folosesc mult gustările din legume proaspete sub forma de salată în combinație cu ouă, brânză, smântână. Sosurile sunt colorate cu pastă de roșii, se obțin din legume înabușite cu faină dizolvata în apă și “stinse” cu supă de oase. Preparatele de bază sunt însoțite de garnituri din orez, legume dar și paste făinoase. Se folosește mult laptele bătut, iaurtul dar și brânza telemea care se consumă ca atare dar și în pregătirea altor mâncăruri. Un fel de mâncare tipic macedonean, regăsit şi la noi, este piperchi, pregătit din ardei cu brânză, un fel de tocană cu ardei. Dulciurile sunt aceleaşi ca acum o sută de ani, la fel de savuroase şi gustoase, iar influenţa turcilor a adus pe mesele dobrogenilor baclavaua (doua straturi de nuci intercalate între trei straturi de placinta, date cu unt si coapte la cuptor, insiropate la urma cu un sirop aromat), sarailiile (asemanatoare cu baclavaua), halvaua de casa si turta dulce. Unul din produsele traditionale este si cozonacul, savurat de obicei la cele mai mari sărbători creștine, sau, cand poftește fiecare!
Receptivă la influenţele europene, odată cu dezvoltarea turismului la malul mării, bucătăria dobrogeană este uşoară şi aromată, ceea ce permite să fie mereu în schimbare, dar savoarea tipic dobrogeană nu s-a pierdut nici măcar în aceste condiţii. Nu este de mirare de ce bucătăria dobrogeană este atât de apreciată şi de turiştii care vin în număr din ce în ce mai mare să se bucure de frumuseţea locurilor, dar şi de preparatele culinare atât de apetisante.
De-a lungul istoriei, și mai ales după primul război mondial, odată cu dezvoltarea stațiunilor de pe malul Mării Negre, bucătaria din Dobrogea, suferă influența marilor bucătarii europene, mâncărurile sunt fine, delicate, gustoase, se îmbunatatește sortimentul de mâncaruri dar și calitatea acestora. Bucătăria dobrogeană de pe litoralul Mării Negre poate rivaliza cu oricare altă bucătarie cu tradiție.
Armenii
În România, armenii constituie o comunitate etnică veche de aproximativ un mileniu, fiind prezenți în toate regiunile României. Armenii s-au așezat în Dobrogea în sec. al XIV-lea, iar prezența lor aici a fost una semnificativă, atât din punct de vedere numeric, cât și economic, fiind în principal negustori, bancheri, meșteșugari, contribuind la viața economică și spirituală a orașului.
În teritoriul dintre Dunăre şi Mare, Dobrogea, prezenţa armenilor este documentată din Evul Mediu până în zilele noastre prin numeroase mărturii de epocă, relatări ale călătorilor străini, documente arhivistice, consemnări în presa vremii, toate atestând benefica lor contribuţie la evoluţia civilizaţiei materiale şi spirituale în această zona europeană cu multiple interferenţe etno-confesionale şi plurilingvistice.
Vestiţi negustori în secolele XVI-XVIII, armenii s-au dovedit rezistenţi la vicisitudinile timpului, migraţia lor spre Europa începând mai cu seama după ocuparea unei însemnate părţi din ţară lor de Imperiul Otoman, la începutul secolului al XVI-lea. Puternice colonii s-au constituit la Lemberg şi la Veneţia, această din urmă fiind centrul european al comerţului levantin. La Constantinopol, cât şi în Porturile Marii Negre ei deţineau poziţii economice importante, fiind bancheri şi organizatori ai marelui negoţ, mediatori de seama ai comerţului dintre Orient şi Occident. În această calitate, armenii atingeau frecvent oraşele şi porturile de la gurile Dunării şi ţărmul de vest al Marii Negre, unde s-au aşezat într-un număr mare, având adesea un rol important în viaţă economică şi spirituală a acestor locuri.
Legea pentru organizarea Dobrogei, promulgată la 9 martie 1880, declară în articolul 3, cetățeni pe toţi locuitorii din Dobrogea. Toate cultele minorităţilor s-au bucurat de un tratament egal şi tolerant. În Constanţa, de pildă, se oficia în lăcaşuri de cult protestant şi catolic, în biserici ale populaţiei greceşti, bulgăreşti şi armeneşti în sinagogi israelite de cult spaniol şi occidental, în moschei şi geamii,în limba de cult consacrată.
În primul consiliu comunal, alături de români, turci, greci, bulgari, s-au numărat şi armeni. G.Auneanu aminteşte că , de la sosirea autorităţilor române printre notabilitatle oraşului a cunoscut pe George Caracudi, Al.Logaridi, Al.Cecilianopolu, Arist Benderli , Baruth Seni Sassu, M.Frenchian şi O.Despoţi, toţi mari cerealişti. Dobrogea a fost considerată, de nunumărate ori, un model interetnic, o zonă în care s-au împletit în mod fericit tradiţiile dintre cele mai diverse. Minorităţile s-au bucurat de cadrul legal în ce priveşte protecţia. Incepând din 1500 este semnalată existența armenilor la Babadag, în Dobrogea.
Pe 25 aprilie 2017, Comunitatea Armenilor din România a făcut un cadou special pentru Constanța, în semn de recunoștință pentru bunele relații dintre români si armeni. Este vorba despre Khacikar (cruce de piatră), monument specific culturii armenești, unic prin decorațiunile sale, realizat manual, cu migală, dintr-o rocă formată din lavă solidificată. Monumentul care este din rocă vulcanică (tuf), a fost sculptat în Armenia şi a fost adus la Constanţa cu vaporul. Acest monument demonstrează prietenia celor două popoare, armean și român, și are următoarea inscripție bilingvă: „Acest monument reprezintă o dovadă a prezenţei multiseculare a armenilor în Dobrogea, precum şi a gratitudinii lor pentru ospitalitatea cu care au fost primiţi. Cinstim memoria înaintaşilor şi martirilor neamului armenesc care şi-au păstrat identitatea şi credinţa.”
Monumentul se afla pe faleza din zona Cazinoului din Constanța.
Dacă Armenii din Dobrogea serbează Revelionul pe 31 decembrie, Crăciunul, în schimb, îl vor celebra în aceeaşi zi cu Boboteaza, pe data de 6 ianuarie.
Dansul, muzica și vestimentația armenească
Odată stabiliţi pe pământul românesc, armenii s-au acomodat vieţii autohtone familiarizându-se, în timp, cu obiceiurile localnicilor, păstrându-şi, totodată, propriile tradiţii aduse de pe meleagurile de baştină care, parţial, au fost împrumutate noilor lor concetăţeni. Pe lângă datinile şi obiceiurile din patria de obârşie, armenii imigranţi au dus cu ei folclorul neamului lor. Cele mai uzitate şi, de asemenea, cele mai bine păstrate monstre de folclor sunt cântecele populare, interpretate fie ocazional la unele evenimente şi sărbători din viaţa coloniei, fie pur şi simplu din plăcere. Muzica şi dansul armean s-au intercalat, iar de cele mai multe ori au evoluat într-un mod deosebit.
Muzica armeană este un amestec de muzică folk autohton, poate cel mai bine reprezentat de Djivan Gasparyan. Instrumente, cum ar fi duduk, dhol, zurna, şi kanun sunt frecvent întâlnite în muzica populară armeană. Artişti, cum ar fi Sayat Nova sunt celebri datorită influenţei lor în dezvoltarea muzicii folk armean. Una din cele mai vechi tipuri de muzică armeană este cântarea armeană religioasă. Multe dintre aceste cântări sunt vechi de origine, în timp ce altele sunt relativ moderne, inclusiv mai multe compuse de Sfântul Mesrop Mashtots, inventatorul alfabetului armean. De asemenea muzica armeană este una ritmată, pe care majoritatea tinerilor armeni, dar nu numai, o consideră o adevărată simfonie de culori, dintre cele mai frumoase.
Dansul tradiţional, practicat în majoritatea cazurilor doar de bărbaţi, se numeşte Kochari, dar inovaţia vine odată cu participarea, astfel că în unele variante participă şi femeile, dansul specific armenilor având denumirea Shalakho. În schimb dansul la care participă doar fete se numeşte Davigh sau Tavigh.
Vestimentaţia este una variată din punct de vedere al culorilor. Portul popular armenesc se numeşte „taraz” şi diferă în funcţie de regiunile Armeniei istorice, atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei. Tarazul fiecărei regiuni reflectă starea socială, obiceiurile, tradiţiile armenilor ce trăiau acolo sau influenţele celor ce erau oarecum apropiaţi din punct de vedere geografic de alte grupuri entice.
Gastronomia
Rodia – fructul naţional al Armeniei, simbol străvechi al fertilităţii şi abundenţei, considerată şi talisman împotriva deochiului
Lavaș – Cunoscută şi sub numele de pâine armenească, aceasta este făcută după temeiuri vechi de mii de ani, fiind o pâine tip lipie, foarte subţire, uneori ovală, alte ori dreptunghiulara sau sub formă de suluri. Lavaş-ul se coace în cuptorul tonir, după nişte reguli foarte precise, de regulă de către un grup pe femei, fiecare dintre acestea fiind responsabilă de o anumită etapă, tot procesul necesitând o coordonare eficientă între ele. Se face un aluat simplu din făină şi apa, se frământă şi se întinde în foi foarte subţiri care se lipesc de pereţii cuptorului cu ajutorul unui instrument ce seamănă cu o pernă iar, în aproximativ 30 de secunde lipia este coaptă și se poate scoate. O caracteristică interesantă a Lavash-ului este că poate fi păstrată timp îndelungat și, chiar uscată fiind, se poate rehidrata cu apă şi poate fi consumată. Pâinea Lavaş a fost introdusă în patrimoniul UNESCO ca valoare incontestabilă a culturii armene.
Basturma – Pastramă armenească din carne de vită, uscată timp îndelungat la vântul tăios ce bătea dinspre Ararat, o carne de culoare roşie, aproape translucidă, cu o aromă inconfundabilă dată de condimentele folosite în procesul de marinare. Renumita aromă a basturmei este data de un amestec de mirodenii specific bucătariei armene numit ceimen sau ceaman, în care predomină schinduful.
Sugiuc – cârnatul armenesc –Popular în tot Orientul, acest preparat din carne tocată şi foarte condimentată se face în mod obişnuit din carne de vită dar, întâlnim şi reţete care menţionează carnea de porc sau chiar carnea de cal în Kazakhstan şi Kyrgystan. Îl găsim mai des sub forma unui cârnat iute condimentat cu chimion, sumac, usturoi, piper iar, alteori cu ceaman. Cunoscut şi sub numele de cârnat armenesc, sugiuc-ul la fel ca şi basturma cere multa pricepere şi observare atentă în fiecare fază de producţie, totul putând dura luni de zile.
Horovaţ, Şiş kebab sau Şaşlâk – frigăruile armeneşti – La armeni prepararea cărnurilor şi legumelor pe frigărui deasupra jarului încins poartă denumirea de Horovaţ, Şaşlâk sau Şiş kebab, cel din urmă fiind cuvânt de origine persană. Nelipsit de la orice petrecere sau reuniune de familie armenească, pentru acest tip de preparate fiecare familie are frigărui speciale din metal, măsurând aproape un metru, ce pot fi achiziţionate în general din micile magazine ce se afla în vecinătatea pieţelor de legume şi fructe. Carnea tăiată în cuburi se marinează cu o seară înainte în diverse amestecuri de mirodenii, suc de rodie sau ceapă, după preferinţe sau tradiţia moştenită în familia respectivă.
Mantî – Este un savuros preparat sub forma unor colţunaşi din aluat umpluţi cu un amestec de carne tocată şi mirodenii, modelaţi sub forma unor bărcuţe. Aceştia se coc în cuptor, asezonați cu iaurt (Madzun) sau smântână și usturoi şi se servesc împreună cu o supă clară, concentrată. Este popular mai ales printre armenii din vest, din Armenia Ciliciană, îl întâlnim uneori şi cu denumirea de Mantabour (arm.abour = supă).
Hurut – Ciorbă de urechiuşe – În fiecare an cu ocazia sărbătorii Adormiri Maicii Domnului la mănăstirea Hagigadar din Suceava şi la Gherla cu ocazia sărbătorii Sfântului Grigore Luminătorul, se pregatesc cazane uriaşe cu o ciorbă devenită ritualică ce este servită credincioşilor veniţi din toate colţurile lumii. Aceasta este cunoscută sub numele de ciorbă de urechiuşe . Ingredientul principal al acestei ciorbe se numeşte Hurut şi este un produs obţinut din condensarea laptelui de vacă sau oaie fermentat şi amestecarea acestuia cu diferite ierburi aromatice. Hurutul este specific bucătăriei armenilor provenind din Cetatea Ani, situată în oraşul Kars, azi pe teritoriul Turciei, cunoscut şi sub numele de “Oraşul cu 1001 de biserici”. S-ar părea că acest produs ar fi pătruns în ţările Române mai întâi în Moldova adus de armenii supreviţuitori ai ocupării cetăţii Ani de către turci selgiucizi în anul 1064. Fiind un produs ce putea fi păstrat fără a se altera putea fi luat de către negustori în lungile lor călătorii. Verdeţurile folosite la prepararea hurutului sunt într-o versiune a reţetei pătrunjel, frunze de ţelină, cimbru iar, o altă versiune menţionează şi mărarul, leuşteanul, tarhonul sau busuiocul.
Brânzeturi (Banir) Hrana armenilor a depins încă din cele mai vechi timpuri de turmele de animale şi, a fost alcătuită în mare parte din produse lactate. Modul de trai pastoral a influenţat viaţa micilor aşezări rurale unde, şi azi preocuparea zilnică gravitează în jurul producţiei de lapte, brânză şi unt. Vreme de secole armenii au supravieţuit hrănindu-se cu brânză la micul dejun, prânz şi cină. Haţ u banir (Brânză cu pâine) este o gustare tradiţională în Armenia de secole şi, se mănâncă în orice moment al zilei chiar şi cu alte feluri de mâncare. Reprezentativ pentru segmentul brânzeturilor este husaţ banir sau tel banir care se prezintă sub forma unor fâşii lungi de brânză împletite între ele. Tel banir se face din lapte oaie sau capră la care se adaugă chimen negru şi mahlab, o pudră obţinută din măcinarea miezul sâmburilor de cireşe sălbatice. Mklaţ Banir este un alt tip de brânză foarte populară în regiunea Shirak, asemănătoare cu Roquefort, cu o consistenţă sfărâmicioasă şi mucegai nobil. Un sortiment interesant şi foarte rar este motal, o ce se face după o străveche reţetă în regiunea montană a Zangezour-ului şi Artsakh-ului şi, care presupune maturarea brânzei de oaie împreună cu ierburi aromatice, în burdufi numiţi tiks confecţionaţi din piele de miel. În zonele de munte aceşti burdufi din piele de miel sunt folosiţi şi pentru a păstra mâncarea fiind uşor de manipulat şi transportat fără riscul de a se sparge iar, în unele sate se păstrează în burdufi chiar şi vinul.
Harissa – Este o mâncare cu semnificaţii rituale, ce se prepară prin fierberea îndelungată a korkot-ului, un arpacaş din grâu, împreună cu carne grasă de oaie sau pui, până se ajunge la consistenţa unei paste. Se pare că numele Harissa ar veni de la akkadianul harasu, ce înseamnă a amesteca, în armeană fiind harnel, ambele având rădăcină comună. Legenda spune că cel mai important sfânt al armenilor, Sfântul Grigore Luminătorul, a vrut să hrănească oamenii săraci dintr-un sat dar, nu era suficientă carne de oaie şi s-a hotărât să se adauge grâu peste carne dar, au constatat că acesta se lipea de fundul cazanelor. Atunci sfântul ar fi spus: Harer ! (Amestecaţi !). Astfel, se spune că numele Harisei ar veni de la îndemnul Sfântului Grigore Luminătorul.
În Armenia modernă, Harissa a devenit un preparat simbolic şi se serveşte la comemorarea celor căzuţi în lupta de pe muntele Musa Dagh.
Deserturi
Încă din cele mai vechi timpuri mierea de albine a fost un aliment foarte apreciat fiind dese ori considerată hrana zeilor şi folosită în medicina tradiţională sau în cadrul ritualurilor religioase. Multă vreme, pâna la apariţia zahărului şi popularizarea acestuia de către arabi, mierea era printre puţinele alimente cu care se putea îndulci. Mijloacele empirice de creştere a albinelor şi flora existentă în ţara respectivă aveau ca rezultat obţinerea unei cantităţi mici de miere ceea ce îi conferea acesteia o valoare mare, fiind in general consumată de catre clasa aristocrată, fiind mai des folosita ca monedă de schimb. În Armenia creşterea albinelor şi comerţul cu miere a ocupat un loc important în preocuparile locuitorilor acestei ţări încă din timpuri străvechi. Negustorii armeni vindeau în ţarile vecine karase pline cu miere în schimbul altor produse. Fiind o ţară unde se producea miere, accesul populaţiei la acest aliment a fost mai facil. Astfel, multe feluri de mâncare din bucătaria armenescă, majoritatea deserturi, conţin printre altele şi miere. La masa armenilor desertul cuprinde, pe lângă alte mâncăruri dulci preparate şi, o mulţime de fructe proaspete sau confiate, diverse produse de patiserie. Un desert special pregătit de armence se numeşte tort. Fiecare gospodină se laudă cu reţeta ei de tort care poate conţine nuci, fructe, ciocolată, bezea, toate ajungând până la şapte straturi. Unele tort-uri sunt umplute la mijloc cu cremă iar, desupra sunt sunt ornate cu fructe.
Anoushabour – anoush = dulce, abour = supă – Această supă dulce, contemporană cu zăngănitul săbiilor urartiene şi mai târziu, cu hărmălaia metafizică a caravanelor şi negustorilor ce stârneau colbul Drumului Mătăsii, se făcea la începuturi din boabe de grâu fierte, fructe uscate şi se îndulcea probabil cu melasă, sirop de struguri sau miere. Mai târziu, armenii, au asociat-o cu semnificaţia religioasă a trecerii în noul an şi, o servesc la încheierea mesei de Crăciun sau Anului Nou.
Gatah – Pronunţat Gatah sau Katah după cum ne referim la Estul Armeniei sau la vestul acesteia, este un produs de patiserie, foarte popular, întâlnit în mai multe versiuni fie sub forma unor mici rulade din aluat frământat cu unt şi zahăr, umplute de regulă cu unt sau nuci, fie sub formă plată, specifică satelor Garni sau Gehard, având ornamente din aluat şi umplutură de nucă. În unele versiuni, în Gata se pune înainte de coacere o mică monedă, găsitorul fiind binecuvântat tot restul anului.
Halva Halvaua armenească din griş se prepara pentru ceremoniile de comemorare a morţilor, dar şi ca desert.
În perioada sărbătorilor de iarnă, femeile pregătesc peşte, sărmăluţe în foi de viţă, supă de linte şi un dulce tradiţional – anuşabur, pregătit din grâu fiert, cu coji de portocale, de lămâie, stafide, dulceaţă de smochine
Un alt obicei este faptul că armenii mănâncă şi foarte mult peşte sau pilaf cu stafide. Trebuie precizat că orezul simbolizează roadele pământului, iar stafidele reprezintă credincioşii. Toate acestea pot fi stropite cu vin roşu.
Aromânii
Aromânii (numiți în România și “români macedoneni”,macedoromâni, macedoneni latini, macedono-vlahi sau, mai popular, machedoni) sunt o ramură a latinității răsăritene, alături de dacoromâni, meglenoromâni și istroromâni.
Departe de a fi reprezentat în decursul istoriei o entitate omogenă, cele trei mari grupuri ale aromânimii din Grecia vădesc anumite diferențieri, cel mai probabil datorate influențelor externe la care au fost expuși. Diferențele dintre grămușteni, fărșiloți și pindeni sunt de ordin cultural, lingvistic și, într-o oarecare măsură, vestimentare.
Aromânii sunt fraţii românilor nord-dunăreni, care au aceeaşi mamă – limba latină. Aromânii şi românii, împreună cu megleno-românii, istro-românii, vlahii din Serbia, Bosnia şi Croaţia medievale, vlahii din Polonia medievală şi din Boemia, formează acea civilizaţie de păstori, cunoscuţi sub numele de vlahi. Ne-au fost comune legea sau obiceiul vlahilor, brânza de burduf, sistemul de dări şi taxe, obiceiurile şi folclorul, dar mai ales limba latină, datorită căreia am căpătat numele de vlahi. Asimilările voluntare sau planificate au dus la reducerea spaţiului locuit de vlahi la România de azi şi la câteva insule de romanitate din Balcani. Indiferent de identitatea pe care şi-o asumă aromânii şi alţi vlahi din Balcani, originea comună cu românii nord-dunăreni este incontestabilă. Desigur, trebuie să respectăm dreptul fiecăruia la definirea propriei identităţi.
Istoria balcanică, foarte săracă în dovezi istoriografice, a lăsat loc multor presupuneri lansându-se multe teorii, multe dintre ele influenţate politic. Majoritatea autorilor îi privesc pe aromâni ca fiind urmaşii romanizaţi ai vechilor traci sau iliri. De la ţărmul Mării Egee până la ţărmul Mării Adriatice, de la Lacul Ohrid, izvoarele Vardarului şi Munţii Rodopi şi până mai jos de Muntele Olimp „Elimb” ei sunt autohtoni. Evoluţia istorică, economică şi culturală a lor a fost foarte mult influenţată de relief, de geopolitica regiunii (interesele marilor puteri în zonă) şi de trăsăturile lor fizice şi morale.
Nu este un miracol că şi-au păstrat identitatea, este rezultatul unui proces permanent de perpetuare a valorilor, transmise din generaţie în generaţie, valori pe care astăzi Europa se sprijină. Cei trei piloni ai europenismului: Atena, Roma şi Ierusalimul, mai precis filosofia greacă, dreptul roman şi creştinismul născut în cetatea Israelului, toate acestea fac parte din fiinţa armânească.
Etnogeneza
De când Filip al doilea, rege al Macedoniei, a unit toate triburile de păstori din masivele Gramostea, Pind şi Rodopi, din teritoriile cuprinse între ţărmurile Mării Adriatice, Mării Egee, Mării Negre şi malurile sudice ale Dunării şi până la încheierea razboiului Balcanic din 1913 , când Macedonia a fost împărţită între Turcia, Grecia, Bulgaria, Serbia şi Albania, s-a format un popor purtător şi păstrător al valorilor civilizaţiilor elene, latine şi bizantine.
Evoluţia istorică, economică şi culturală a lor a fost foarte mult influenţată de relief, de geopolitica regiunii (interesele marilor puteri în zonă) şi de trăsăturile lor fizice şi morale.
Caracteristici identitare:
- originea limbii latine;
- apartenenţa la creştinismul ortodox;
- au avut rol important în luptele de eliberare naţională în toată Peninsula Balcanică;
- au avut rol important în comerţul şi transportul sud-est european;
- funcţie importantă în creşterea animalelor (oi, cai).
Mărturii scrise despre aromâni:
“Purtători ai culturii romano-bizantine, aromânii au un gust hotărât şi tendinţa pentru un trai mai bun şi mai ales. Nu este nici o îndoială că ei au fost aceea care au introdus acele deprinderi între popoarele slave din Balcani. De asemenea, influenţa lor asupra culturii materiale este foarte mare.” – Jovan Cvijic
Dăinuirea vechii civilizaţii balcanice la aromâni se poate vedea şi din contrastul ce există sub raportul ordinii şi al curăţeniei între aşezările aromâneşti de la munte şi aşezările celorlalte popoare conlocuitoare, inclusiv grecii. Superioritatea aromânilor o remarcă toţi călătorii sau etnografii. Istoriograful francez Pouqueville, consulul al Împăratului Napoleon I la Ianina, rămânea uimit de spiritul de ordine ce domneşte în familiile şi oraşele valahe.
Colonelul englez Martin Leake constata: “Multe din comunele valahe, deşi aşezate în ţinuturi unde cele necesare existenţei nu se produc decât numai în două luni ale anului, totuşi ele sunt cele mai bine aşezate şi mai înfloritoare oraşe din Grecia… Sobrietatea economică şi aplicaţia lor spre industrie le dă un mare avantaj asupra grecilor”.
Îmbinare perfectă între rafinament, eleganţă, sobrietate şi spirit practic, acesta este portul armânesc. Mediul de viaţă din zonele de relief muntoase precum şi faptul că preocuparea de bază era crescutul oilor şi materia primă folosită pentru îmbrăcăminte era lâna. Prelucrarea lânii se făcea în familie iar îmbrăcămintea se confecţiona din ţesături de către croitori (araftsa).
Portul constă în suprapunerea unei întregi serii de piese, de lungimi diferite, peste cămaşa albă lungă până la genunchi sau până aproape de gleznă. Este un principiu compoziţional numit de Eva Nienhaldt, o bună cunoscătoare a problemelor de costum, “principiul suprapunerilor”. Amintita caracteristică a costumului balcanic, se dovedeşte definitorie în cazul costumului armânesc fiind unul din criteriile frumosului în arta populară armânească. Expresivitatea pe care o determină acest mod de construcţie a costumului armânesc se dezvăluie abia în timpul purtării, folosirii costumului
Privit ca fenomen artistic, costumul trebuie deci considerat atât în ansamblu, cât şi în elementele sale constitutive. Costumul armânesc, atât în varianta lui masculină cât şi în cea feminină,se compune din piese numeroase şi diferite, destinate să acopere, fiecare dintre ele, anumite porţiuni ale corpului omenesc. Îmbinarea fără greş, într-un ansamblu coerent articulat, a unor piese totuşi eterogene prin material, culoare, croi, decor, dovedeşte o siguranţă a simţului plastic. Costumul bărbătesc al aromânilor era în întegime alb. Dincolo de faptul că un costum al unei populaţii de păstori, confecţionat din lână, era firesc să păstreze culoarea naturală a materiei prime, preferinţa pentru alb s-ar datora şi conotaţiilor sale etice, simbolisticii sale,pe care folclorul şi obiceiurile armânilor o relevă şi anume aceea a prosperităţii şi a purităţii. Costumul femeii format din trei sau patru veşminte lungi, se suprapun în trepte. Pe cap purtau o căciulă.
Structura costumului bărbătesc, delimitează două volume puternice.Croiul tipic al cămăşii bărbăteşti cu neobişnuita amploare atât a mânecilor, cât şi a părţii de la brâu în jos.Se suprapune cânduşa croită în clini.Sarica bătrânească, strânsă la mijloc este foarte largă jos. Datorită unui croi de excepţie, partea de la brâu în jos, aşternută în plan, formează un cerc perfect ,în timp ce partea de sus capătă aspect impozant datorită mânecilor lungi, despicate.
Portul este decorat prin aplicarea găitanelor, procedură care în ciuda simplităţii, permie realizarea unor motive foarte complicate.Podoabele completează costumul tradiţional. Acestea sunt confecţionate din argint. Elementul de costum pe care se aplică cu precădere podoabe este în primul rând căciula ,care comportă o cantitate mare de bijuterii, dispuse potrivit unei scheme fixe. Portul are particularităţi zonale, aceste particularităţi constau în model, culoare, ornamente. Rochiile pentru logodnă sau nuntă presupun un anume model şi culoare
La costumul tradiţional al femeilor, cămaşa albă din bumbac, este vizibilă decât în partea de jos, mai precis ornamentele din dantelă. Peste aceasta se îmbracă plisirna sau cumaşlu, un sarafan cu multe pliuri la spate sau în clini închis cu nasturi la bust şi petrecut la poale peste care se pune poala (şorţul). Mintanul se îmbracă peste plisirnă. Pe cap purtau o căciulă. Aceasta era făcută din ţesătură de lână iar în creştet avea un cerc din metal, de obicei de argint antic, de care erau prinse monezi tot din argint. Pe frunte căciula este bogat ornată. Ciorapii împletiţi din lână îmbracă picioarele până la genunchi, cei pentru fiecare zi erau simpli sau puţin ornaţi, dar cei de sărbătoare erau ornaţi cu deosebită măiestrie, o îmbinare perfectă a culorilor şi materialelor; pe lângă firul de lână se foloseau fire de „hârsafi”. Accesoriile femeilor sunt batista albă ornată, briceagul, centuri din mărgele sau argint, brăţări şi mărgele.
La bărbaţi, peste cămaşa albă, ce de la brâu în jos are foarte multe pliuri, se pune fustanela, amândouă lungi până la genunchi. Cânduşa se îmbracă peste. Căciulile bărbaţilor erau negre şi nu prea mari, din piele de miel. Accesoriile nelipsite la bărbaţi sunt briceagul (custura), batista albă, brâul, cârlibana.
Tradiţiile şi obiceiurile sunt un ansamblu de concepţii, de datini şi credinţe care se statornicesc istoriceşte în cadrul unor grupuri sociale sau naţionale şi care se transmit prin viu grai din generaţie în generaţie constituind pentru fiecare grup social trăsătura lui specifică. Obiceiurile străvechi au încărcături valorice şi semnificaţii profunde privind viaţa omului, a relaţiilor lui cu natura şi lumea înconjurătoare şi diverse aspecte ale rânduielii ei.
Dintotdeauna la aromâni cel mai important moment al vieţii este acela când se întemeiază o nouă familie. Tradiţional este peţitul.
Dansurile aromâne
Dansul este un mijloc artistic de exprimare, printr-o succesiune de mişcări ritmice, plastice şi de expresie a corpului executat în ritmuri melodice.
La armâni dansul se caracterizează prin stil şi originalitate faţă de dansul altor popoare cu care au conlocuit şi faţă de cele româneşti. Armânii iubesc mult dansul, îl execută cu însufleţire şi măiestrie.
Dansul armânesc se desfăşoară în cerc deschis, „corlu” este condus „tras” de anumite persoane , în funcţie de eveniment. „Caplu” este înlocuit pe parcursul dansului de mai multe ori de persoane diferite. Cel mai grandios moment este acela când hora (corlu) are trei „dipli”, trei cercuri deschise, concentrice, când toţi participanţii intră în horă.
Momentul în care toţi membrii comunităţii îşi dau mâna, dansul reprezintă simbolul înfrăţirii.Conducătorul realizează mişcări virtuoase, învârteli, răsuciri (demonstrează siguranţă şi măiestrie) şi îşi prezintă aptitudinile de conducător. Coada – terminaţia horei, este activă, dinamică, realizează mişcări de învârtire în mijlocul semicercului şi ultima persoană răsuceşte „nâpârtica” – un şarpe făcut din mărgele mici, colorate viu.
Dansurile sunt multe şi variate, cu diversitate ritmică a paşilor, mişcări distinse ale trupului. Participanţii se ţin de mână, cu mâinile lăsate în jos, formând un cerc deschis de mari proporţii. Tradiţional, în fruntea jocului se află bărbaţii în ordinea vârstei apoi femeile şi fetele tot după vârstă. Ţinuta participanţilor este sobră, înşirarea în semicerc este perfectă iar cadenţa paşilor se desfăşoară cu regularitate. Nu sunt caracteristice chiote şi strigături. Când sunt mulţi participanţi hora are forma unui şarpe încolăcit.
Jocurile bătrâneşti sunt lente, legănate şi pun în valoare frumuseţea costumelor. Jocurile voiniceşti precum „ciamcu” sunt vioaie, se joacă de un grup restrâns de bărbaţi. Cel din capul horei execută mişcări coregrafice originale. Fiecare dans pare un ritual. Hora specifică femeilor şi fetelor, în care paşii şi mişcările corpului pun în evidenţa costumul iar ele flutură batiste albe ornate, este un dans în care se îmbină candoarea şi eleganţa. Numeroase dansuri au participare redusă, sunt interesante prin modul de desfăşurare şi mişcări coregrafice variate.
Există două superstiţii legate de modul de a conduce hora: începutul horei trebuie orientat întotdeauna spre exterior şi coada în interior iar la nuntă nu se joacă hlambura, „steagul” de către miri.
Dansul contemporan – Valorile autentice nu sunt afectate de fenomenul demodării. „Corlu armânescu” îl întâlnim la serbările câmpeneşti din satele locuite de aromâni, la oraşe, la miri acasă, în restaurante moderne, în săli de discotecă, la spectacole şi evenimente sociale. Valoarea unui fenomen se regăseşte în perenitatea lui. Cum se joacă acum corlu armânescu? Cel mai bine s-a păstrat în Macedonia istorică , regiunea din nordul Greciei şi la aromânii din România. Pentru unii, corlu armânescu poate părea monoton dar această perindare a participanţilor la horă (cor) este o paradă a membrilor grupului în ritmul muzicii. Se acceptă, astfel, ordinea ca un comcept cosmic, etern. Aşezarea în horă (cor) funcţionează după anumite criterii. La nuntă „arada” (regula) prevede ca socrul mare şi familia, nasul şi familia, socrii mici şi familia, mirii, fiecare pe rând, în ordinea importanţei lor în familie să preia conducerea horei (corlui). Se mai obişnuieşte ca fetele logodite, tinerele mirese, tinerele fete şi băieţi, chiar şi copiii să fie invitaţi de persoane din familiilelor să preia conducerea horei (corlui), fiind susţinuţi de aceştia ce îi urmează în cor. Este un veritabil simbol de exprimare a solidarităţii de familie, li se acordă încredere şi susţinere, să fie în frunte.
Un fenomen important este acela că hora (corlu) tradiţională de duminică din centrul localităţii (misu-hori ) a fost luată de aromâni cu ei la oraş . Pentru început , după ce foarte mulţi s-au mutat la oraşe, se organiza o dată pe an la restaurante seară de dans armânesc (cor armanescu). De mulţi ani, acestea se organizează în fiecare lună, de obicei în ultima seară de vineri. Astfel, tinerii aromâni se întâlnesc, se cunosc şi trăiesc împreună bucuria muzicii şi a dansului armânesc.
Formaţiile de muzică aromână, organizatoarele acestor evenimente , au reuşit să asigure în mediul urban, o continuitate a manifestării folclorului nostru tradiţional. Până în anii 2000, asociaţii aromâne, oameni de cultură aromâni, personalităţi aromâne, care poate aveau pârghii şi chiar obligaţia morală să întreprindă individual sau asociaţi acţiuni, prin care să fie păstrat folclorul şi individualitatea aromână şi nu au făcut-o. A trecut mult timp de când comunismul nu mai poate fi o scuză. Este mare bucuria bunicilor şi a părinţilor când nepoţii sau copiii lor participă la corlu armânesc , bucurie ce sperăm să fie trăită şi de multe generaţii viitoare.
Bucătăria macedoneană, bogată prin varietate și arome, este una reprezentativă pentru Balcani, având puternice influențe turcești, grecești, dar și din Orientul Mijlociu și, într-o mai mică măsură, italienești, mediteraneene și ungurești. Bucătăria macedoneană este cunoscută în mod deosebit pentru utilizarea ardeiului gras roșu, a fasolei și pentru produsele de patiserie. Climatul relativ cald al țării oferă condiții excelente de creștere pentru o varietate de legume, ierburi și fructe. Bucătăria macedoneană se remarcă, de asemenea, prin diversitatea și calitatea produselor sale lactate, vinurilor și băuturilor alcoolice locale, cum ar fi rakija. Tavče gravče (echivalenta fasolei la ceaun din România) este considerată mâncarea națională a Macedoniei. Un preparat gastronomic nelipsit de la masa lor este pita, adica un fel de placinta. Aromanca Zoie Carabas ne-a spus cum se prepara: “Se fac foi de placinta, in care se pun diverse umpluturi (urzici, spanac, stevie, praz, branza). Aspectul este ca al arhicunoscutei pizza. O alta mancare apreciata, mai ales vara, este piperchi cu cas (ardei copti cu branza de oaie)”. “Gaina à la macedoine” (bine condimentata, cu usturoi, cascaval, sunca si sos de iaurt), “tarator” (un fel de salata de castraveti cu iaurt, usturoi si frunze de menta), “ardei prajiti”, “cornuri cu mac, chimen si susan” – sunt doar cateva dintre preparatele care dau unicitate bucatariei aromanesti!
Grecii
Prezenta grecilor pe teritoriul tinutului dintre Dunăre și Mare a fost inca din antichitate semnalata atât de izvoarele istorice cât și de scrierile și jurnalele călătorilor ce au trecut prin Dobrogea în epoci diferite.
În 657-656 i.d.Hr, potrivit cronicii lui Eusebios, colonistii din Milet au intemeiat pe malul lacului Sinoe cetatea greaca Istros, numita de romani Histria. In a doua jumatate a secolului 6 i.d. Hr, potrivit izvorului Pseudo-Skymnos colonistii milesieni intemeiaza Tomisul- Constanta de azi. In sudul Dobrogei s-au asezat grecii veniti din Heracleea Pontica intemeind orasul Callatis-Mangalia de azi. In 1926, arheologii români au descoperit inca o cetate greceaca pe tarmul fostului golf Razelm, langa Jurilovca, numita Orgame, atestata inca din secolul 7 î.d.Hr in scrierile lui Hecataios din Milet. Inca din antichitate, cetatile pontice, ca porturi active si prospere, au fost populate de toate etniile Pontului cât și de etnii ale intregului bazin mediteranean, insa greci si geti erau cei mai numerosi.
Poetul Ovidiu este cel dintai care aminteste de cele doua neamuri in poemele sale: “Vrei tu sa afli, poate, si cine-s tomitanii/ si ce fel de naravuri se vad in jurul meu/Cu getii in amestec sunt grecii de pe aice, /Dar getii cei salbatici ii coplesesc pe greci.”
Gimnaziul protejat de Hermes si Herakles, banchetele publice, teatrul de la Histria, unde fusese inaugurat si un templu, bazilicile de la Tomis si Callatis, bazoreliefurile si statuile lucrate cu finete in piatra, marmura sau bronz, epitafurile funerare, dovedesc bogatia vietii spirituale si elenismul veritabil din aceste colonii.
Scitia Mica si metropola ei, Tomis, au dat lumii crestine filozofi si carturari de seama, precum Ioan Cassian, Ioan Maxentiu, Epitropul Teotim I, Dionisie Exiguul (autorul cronologiei erei de la nasterea lui Hristos). Dupa retragerea aureliană, importanta strategica a Dobrogei creste. In timpul Imparatului Dioclitian (284-305), ea va fi despartita de Moesia Inferior in regiune de sine statatoare sub numele de Scythia Minor cu capitala la Tomis. In noua provincie, unde la inceputul mileniului predicase Apostolul Andrei, incep persecutiile anticrestine ale lui Dioclitian adept al traditionalismului politeist. Un numar mare de martiri sunt mentionati in cetatile pontice.Patru dintre ei, de origine greaca, Kiril, Kindeas, Tasios si Euprasis sunt cunocuti dintr-o insciptie in limba greaca de pe un bloc de calcar. In secolul 4 d.Hr au fost martirizati si Zotikos, Attalos, Kamasis si Filippos, ale caror nume au ramas scrise cu vopsea rosie, in greceste, in vechea bazilica de la Niculitel, unde s-a gasit cripta cu osemintele lor. Marele calator si talentat memorialist care a fost Evliya Celebi (1651) apreciaza ca locuitorii Mangaliei sunt greci veniti din Asia Mica. Ioan Gninski, palatinul de Hehn, trecand prin Dobrogea pe la 1677-1678, descrie Isaccea “unde mare parte din locuitori sai sunt greci, armeni, bulgari si turci”.Greci si evrei intalneste si la Babadag in 1709, pastorul suedez Michel Enesman. In 1780, agentul Poloniei la Inalta Poarta, W.Czrzanowski spune ca :”Constanta era unul din cele mai insemnate porturi, unde vin corabii grecesti. A aflat aici doua corabii de negot din Constantinopol care apartineau unor greci. Orasul are o asezare foarte frumoasa”
La 1856 prevederile Tratatului de la Paris a avut ca si consecinta cresterea elementului grecesc la Constanta. In 1840 erau inregistrate 40 de familii grecesti la Constanta cu 3 magazine alimentare, 2 macelarii, un cuptor de paine, o cizmarie si 2 hanuri.In 1859 intilnim 500 de familii de greci, majoritatea comercianti. La Tulcea, in 1864, populatia era de 30.000 de suflete, cei mai numerosi fiind grecii, dupã care urmau românii, rusii si bulgarii. La Sulina, elementul grec predominã (2500 din 6000 locuitori). In 1866, când se ridicã în acest oraş prima bisericã, românii se separã de greci “cãrora le lasa biserica veche”. Un istoric grec al diasporei considerã “Veneţia, Triestul, Sulina şi Odessa, oraşe mai mult greceşti decât italieneşti, romaneşti sau ruseşte*.
In afara de comert, grecii –proveniti in majoritate din arhipeleag si din insulele ionice – erau navigatori, mesteri de corabii si detinatorii unei bune parti din micul comert orasenesc.La Silistra au functionat in secolul al XIX-lea o scoala si biserica.
Odată cu venirea misiunii franceze la Constanta in anul 1855 pentru construirea soselei Rasova -Constanta, cunoscuta ca “Soseaua franceza”, intilnim greci care au lucrat la acest proiect, si care ulterior s-au stabilit in Constanta. Mai apoi au sosit si englezii, care prin Societatea “Danube and Black Sea railway Co” incep constructia căii ferate Cernavoda – Constanta, constructia Portului si a 400 de locuinte. Cele mai multe dintre locuintele Constantei au fost facute de zidari greci care proveneau de la Saranta Eklision, Tracia. Muncitori greci au mai venit si din orasele Anhialos, Mesemvria si Vasilikos din zona golfului Burgas. Zakinthos Manouras a fost dirigintele santierului de constructie al Cailor Ferate Engleze.
“In 1858, începe cu adevarat renasterea orasului” – spune Manesis – si împreunã cu aceasta si a elementului grecesc. Consulul grec la Varna, Andrei Pappadopoulos – Vretos, vine la Constanta in 1859, pe care o gaseste cu o populatie de 3000 de suflete, din care 500 sunt supusi greci. In 1873, Sambert, membru al Societãtii de geografie de la Paris, vizitând orasul, a gãsit 3-4 000 locuitori, dintre care 1 000 de greci, mici negustori.In 1879, din 4 000 locuitori, predominau grecii, aproape toti comercianti.
La momentul trecerii Dobrogei la Romania, grecii din Constanta au declarat, printr-o scrisoare deschisa, dorinta lor de a fi guvernati de autoritatile romane si nu de cele bulgaresti.
Intre 1878-1880, primul primar al Constantei, ca oras parte a Romanei, a fost Anton Alexandridis, care a fost ales si în 1882-1883. Alti primari greci ai Constantei au fost S.Schinas (1897-1899) si G.Menderkus (1904). Muncitori greci participa la construirea marelui pod de la Cernavodã (1890-1895) si la marile lucrãri ale portului (1895-1909)
Până în 1913 au continuat sa vina la Constanta greci din insulele Chios sau Lesbos, dinspre Tracia de apus, Macedonia de sud, Epir, regiuni aflate inca sub dominatie otomana până la razboaiele balcanice. In 1913 se vor aseza in Constanta si Dobrogea familii de greci prigonite din Bulgaria.Multe alte familii vor cauta adapost la Constanta dupa infringerea dezastruoasa a fortelor grecesti din Asia Mica din vara anului 1922.
Inainte celui de al doilea razboi mondial, in Constanta traiau, dupa unele surse, intre 6000 si 8000 de greci, iar Comunitatea detinea un important patrimoniu format din scoala, spital, teatru, biserica, cladiri, terenuri.
Activitatea Comunitãtii Elene a fost reluatã în ianuarie 1990.
Astãzi, Comunitatea Elenã “Elpis” numãrã aproximativ 2500 de membrii.
Îsi desfãsoarã activitatea atât în incinta Teatrului “Elpis”, retrocedat de cãtre statul român în anul 1998, cât si în alte sedii în curs de retrocedare.
Dansurile grecești
Dansul a jucat un rol important in viata grecilor de-a lungul istoriei. În Grecia Antică, dansului i se acorda o atenție deosebită. În scrierile sale, Platon și-a exprimat credința în virtuțile dansului, susținând că un bărbat care nu știe să danseze este needucat și fără maniere. În perioada Bizantină, în ciuda direcției impusă de biserică, oamenii dansau la sărbatorile personale sau la cele publice. În perioada ocupației turcești, grecii au continuat să danseze și au creat noi dansuri dedicate eroilor revoluționari și dorinței de libertate, cum este dansul numit Zaloggos.
Astăzi, Grecia este probabil una din foarte puținele țări din Europa și chiar din lume unde dansurile tradiționale sunt încă păstrate vii, interacționând cu viața de zi cu zi.
Cele mai importante dansuri sunt: Sirtaki (este un dans popular de origine greacă, coregrafiat de Giorgos Provias pentru filmul Zorba Grecul (1964). Este un dans popular grecesc de apariție recentă și un amestec de mișcări lente și rapide ale dansului hasapiko. Dansul și acompaniamentul muzical compus de Míkis Theodorakis sunt, de asemenea numite Dansul lui Zorba), Ballos (italienii, ocupand insulele grecesti l-au numit Ballos dupa un dans similar italian, dar numele originar vine din limba greaca, de la verbul “balizo” = a dansa singur), Kalamatiano (este una din variantele de syrto. Syrto inseamna dans tarat si este un dans din antichitate), Tsamikos (acest dans este numit probabil dupa Tsames din Epir, dar unii afirma ca este numit dupa imbracamintea luptatorilor din munti in timpul Razboiului de Independenta numiti “kleftes”), Zeibekiko (este un dans solo faimos in toata lumea greaca. Numele vine de la zeibek, un popor care nu era nici grec nici turc si care traia pe dealurile de langa orasele Smyrna si Prousa in Asia Mica. Atat grecii cat si turcii au invatat dansul de la poporul zeibek si si-au dezvoltat propriul stil national), Kerkiraikos (este originar din insula Corfu, care este cunoscuta in Grecia sub numele de Kerkira), Hasapiko (dansul macelarilor- acesta a fost dansul macelarilor din Constantinopol in timpul perioadei Bizantine, cand era cunoscut sub numele de Makellarikos, de la cuvantul pur pentru macelar), Leriko (este un dans din insula Leros. Original, dupa Leriko. Muzica a devenit din ce in ce mai rapida, si astfel a aparut Sousta Dodekaneza. Astazi, sunt dansuri separate. La acest dans, mainile sunt tinute in cruce, fiecare dansator avand mainile fie sub fie deasupra mainilor dansatorilor de langa ei), Sousta Dodekaneza (reprezinta o familie de dansuri din Insulele Dodecaneze – fara a avea legatura cu sousta din Creta sau din Makedonia. Numele inseamna primavara (izvor), descriind ritmul antrenant al acestui dans), Ikariotikos, care uneori mai este numit simplu Kariotikos, vine din Insula Ikaria.
Costumele grecești
Costumele reprezinta o frumoasa parte a unei culturi deosebit de bogate. O parte din caracteristicile acestora poate fi gasita la costume bizantine si hellenice. In Romania, cel mai intalnit costum popular grecesc este cel din partea continentala, Attica. Acesta este cel mai popular, nu atat in Diaspora, dar si pe teritorul Greciei. Si-a castigat popularitatea in timpul Razboiului pentru Independenta din 1821. In amintirea tinutei impuse de regele Otho, garda regala din Atena, care e cunoscuta cu numele de Evzoni sau Tsoliades, poarta o fusta scurta – fustanella, vesta brodata, ale carei maneci sunt taiate si prinse pe spatele ei, pentru a usura miscarile, camasa cu maneci largi si celebrele incaltari cu ciucure mare si negru – tsarouhia. Costumele tradiționale bărbătești sunt alcătuite din: poukamiso – camasa, foustanella – fusta sau kilt, segouni – vesta brodata, kaltses – ciorapi albi, gonatares – jartiere perntru picioare, zonari – brau, tsarouhia – pantofi cu ciucur, fesi sau koukos – caciula, fes și din elemente decorative și bijuterii. Cel mai remarcabil element al costumului din Attica este firul de matase colorata cu care este brodata camasa alba de bumbac. La costumele femeilor, matasea este cel mai frecvent de culoare rosie purpurie sau aurie, iar broderia consta in forme geometrice. Peste camasa se poarta o vesta, cel mai adesea confectionata din lana, ce poate fi scurta sau lunga, de multe ori lana din care se confectiona vesta era lucrata in casa, de culoare alba sau neagra. In unele zone, in loc de lana vom intalni veste lucrate din catifea. Pe cap femeile din aceasta regiune poarta un batic alb care are pe margini ciucuri tot de culoare alba si lucrati manual. Costumele femeilor sunt alcătuite din: poukamiso – camasa lunga, segouni – vesta de lana, fousta – fusta alba lunga, bodia – șorț de lână brodat, mandili – batic ( gaza me tis foundes – batic alb cu ciucuri), papoutsia sau tsarouhia – pantofi și din obiecte decorative pentru gat. Costumele mai pot fi cu influențe din Insula Creta, costume din Pont, dar și din alte zone ale Greciei.
Gastronomia elenă descrie atitudinea grecilor faţă de viaţă şi hrană. Ingredientele şi stilurile bucătăriei greceşti au fost stabilite cu mai mult de 3000 ani în urmă. Sunt prezenţi în istorie mulţi bucătari greci renumiţi, precum Thimbron din Atena, Archestratus care a scris prima carte de bucate cunoscută (330 î.Hr.), Soteriades cel Înţelept care îşi revendica calitatea de a fi preparat feluri de mâncare pentru diferite stări de spirit şi vârste pentru tineri, pentru iubiţi, pentru oamenii în vârstă şi pentru filozofii antici. Mancarea este un ritual, reprezintă iubirea, spiritualitatea, filosofia, o experienţă care trebuie împărtăşită şi savurată în compania familiei şi a prietenilor. Aceasta este experienţa de a lua cina la greci. Noţiunea de a împărţi şi a oferi are o importanţă deosebită şi se numeşte „kerasma”. Mâncarea trebuie binecuvântată de fiecare dată înainte de ritualul mesei, începând cu urarea „Kalli Orexi” şi urmate de „Stin ighia Sas” (Pofta buna şi În sănătatea ta) şi nu poate fi denumită masă grecească dacă nu va fi închinat un pahar de vin sau ouzo. În mod natural masa este acompaniată de muzică grecească pe fundal pentru a desăvârşi experienţa. În cuvintele anticului filosof şi istoric Hesiod, cel care a scris poezia Munci şi Zile: „Respectaţi măsura cuvenită, moderaţia în tot este cel mai bun lucru” (Pan metro ariston) – totul cu moderaţie… acesta este secretul unei vieţi lungi şi sănătoase! Stilul culinar grecesc se remarcă prin condimentele utilizate într-o măsură mai mare decât în celelalte bucătării din zona mediteraneană: oregano, mentă, busuioc, cimbru, fenicul, chimen, mărar, dafin, ceapă, usturoi. Multe reţete greceşti folosesc condimente “dulci” alături de sortimente de carne: scortişoara, cuişoarele dau gust tocăniţelor greceşti marchează o influenţă persană şi arabă. De obicei, carnea folosită la prepararea diferitelor rețete tipice sunt carnea de miel și vită, mai mult decât carnea de porc si pui. Se folosesc măsline, branză feta, frunze de viţă de vie, dovlecei și iaurt și foarte mult ulei de măsline. Dulciurile sunt făcute în general cu nucă şi miere.
Delicatesele grecești sunt următoarele:
Mezze este un termen generic pentru gustări, servite cu vin, ouzo sau tsipouro.
Printre acestea, cele mai cunoscute sunt boureki (plăcinţele cu legume şi carne), spanakopita (plăcintă cu spanac, feta, ceapă, ouă şi condimente), melitzanosalata (salată de vinete), saganaki (brânză prăjită), taramosalata (icre amestecate cu cartofi fierţi, sau pâine, ulei de măsline şi suc de lămâie), dolmades (sarmale din viţă-de-vie cu umplutură de orez, legume, sau carne), skordalia şi tzatziki.
Rușii- lipoveni
Fiind o etnie de sorginte slavă, rușii lipoveni sunt urmașii staroverilor, adică ai adepților credinței ortodoxe de rit vechi din Rusia, care și-au părăsit patria în secolele XVII-XVIII în urma schismei din Biserica Oficială Rusă, ca o consecință tragică a reformei de cult inițiată de către țarul Alexei Mihailovici Romanov (tatăl lui Petru cel Mare) și de patriarhul Nikon al Rusiei (1652-1658). Primele atestări documentare ale prezenței staroverilor (cei de credință veche, numiți și staroobreadțî – de rit vechi) pe teritoriul României datează din perioada 1724-1740. Ei s-au stabilit în localitățile din Moldova, unde erau numiți lipoveni.
În Dobrogea, aflată în prima jumătate a secolului al XVIII-lea în componența Imperiului Otoman, s-au așezat și cazacii de pe Don din armata atamanului Ignat Nekrasov, cel care a organizat viața socială a cazacilor cu reguli cuprinse în “Legământul lui Ignat”, ei fiind numiți aici nekrasovțî (nekrasoviți). De la ei s-a păstrat până în zilele noastre denumirea lacului Razelm – Razin din Dobrogea, numit așa în memoria conducătorului răscoalei cazace din secolul al XVII-lea, Stepan Razin. Majoritatea nekrasoviților dobrogeni au rămas în Deltă și în zonele ei adiacente, fiind siliți de împrejurări să-și schimbe doar numele, acceptând etnonimul lipovean”.
Dintre obiceiurile păstrate până în zilele noastre, cel mai bine s-a conservat Maslena – Maslenița (Săptămâna Brânzei și a Laptelui, Lăsata Secului) – o sărbătoare a spiritului, dar și a bunătăților, plină de voie bună, fiind săptămâna de dinaintea intrării în postul Paștelui. Se pregătesc în acea perioadă preparate din lactate: colțunași cu brânză (“vareniki”), clătite cu brânză (“blinî”), plăcintă cu brânză, piroști (“piroghi”) cu brânză ș.a. În unele localități, în special în cele din Dobrogea, grupurile se plimbă de Lăsata Secului pe străzi interpretând diverse cântece vesele.
Credința rușilor staroveri din România este creștin-ortodoxă de rit vechi, păstrată încă din timpul creștinării oficiale a Rusiei Kievene în anul 988 de către cneazul Vladimir Sveatoslavici (980-1015). Și în prezent, slujbele se țin în bisericile staroverilor în slavonă bisericească, iar calendarul folosit este cel iulian (stabilit din ordinul lui Iuliu Cezar, în anul 46 î.Cr.) și nu cel gregorian (întocmit la sfârșitul secolului XVI, din ordinul papei Grigore al XIII-lea și adoptat în prezent în toate țările Europei; în România, el a fost introdus oficial în anul 1919).
Referitor la portul rușilor lipoveni, acesta se păstrează, în special în unele localități din Dobrogea, doar când se merge la biserică. Este obligatoriu ca femeile să intre în lăcașul sfânt cu capul acoperit cu batic (de obicei înflorat), să aibă fusta lungă și largă legată cu un brâu special multicolor (pois), împletit din lână și cu ciucuri la capete, și bustul să-l aibă îmbrăcat cu o bluză cu mânecă lungă. Părul femeilor măritate este împletit în două cozi acoperite sub batic cu kicika (o “tichie” specială), iar cele nemăritate își prind părul într-o coadă, fiind legată cu panglici multicolore. Bluzele și taioarele pot fi confecționate din același material din care este făcută și fusta. Femeile în vârstă poartă la biserică mătăniile – lestovka. Bărbații trebuie să fie îmbrăcați pentru biserică cu cămăși cu mânecă lungă, legate la mijloc cu un brâu, și în pantaloni lungi.
Costumul bărbatesc este reprezentat prin:
- rubarsca: o camasa larga, din panza sau matase, fara guler şi cu bentiţa , croita drept ,cu incheietura intr-o parte a gatului, colorata in tonuri vii;
- pois: brau foarte ingust, lucrat din lana in diferite culori si terminat la capete cu ciucuri ce incingea camasile peste mijloc;
- pedeuca (paddiovca): o haina lunga de stofa de culoare albastru inchis, ce se purta peste haine;
- costumul de pescuit : confectionat din piele sau din panza impermeabila, tratata cu ulei din in fiert.
Costumul femeiesc este reprezentat prin:
- iubca: fusta, confectionata din matasuri, catifele si stofe subtiri de lana;
- cofta, cutaveica, cufaica: bluze, facute din materiale din culori vii;
- brau: confectionat din lana, terminat cu ciucuri si de care este prinsa o pungulita;
- lestovca: mataniile, realizate din piele, cu diferite decoratiuni.
Îndeletnicirile tradiționale ale rușilor lipoveni sunt: pescuitul (pentru cei din Dobrogea, în special cei din Delta Dunării, pentru care peștele reprezintă hrana lor “cea de toate zilele”), grădinăritul și viticultura (în mod deosebit pentru cei din Moldova, care și astăzi aprovizionează cu legume, fructe și zarzavaturi piețele agroalimentare din orașele din zonă, în special cei din Târgu Frumos – jud. Iași), agricultura, negoțul, diferite meșteșuguri. Amintim, ca o meserie tradițională, pictura icoanelor în stil bizantin. Pictorii iconari și pictorii de biserici ruși lipoveni au reușit să transmită până în zilele noastre acest meșteșug. O meserie aproape uitată este cea a marangozilor. Au mai rămas câteva persoane care realizează și astăzi lotci sau confecționează plase, instrumente de pescuit, coșuri de nuiele sau rogojini.
Gastronomie
Borșul de pește, Chifteluțe de cartofi, Blinî (Clătite cu urdă sau brânză), Kașnik sau Pșovnik (Budincă de orez), Vareniki (Colțunași cu brânză) sunt preparatele tradiționale ale rușilor-lipoveni.
Tătarii
Tătarii din Dobrogea numără aproximativ 20.000-25.000 de persoane și sunt urmașii tătarilor din hanatul Hoardei de Aur din Bugeacul și Crimeea învecinate, colonizați aici. În România, ei sunt aliați politic cu coreligionarii lor turci și trimit în Parlamentul României câte un deputat. Dintre așezările dobrogene, orașul Medgidia, renumit pentru geamia sa “ Abdul Medgid “ are o concentrație însemnată de tătari autohtoni. În multe localități din județele Constanța și Tulcea se găsesc multe geamii. Unele dintre acestea au fost construite cu mulți ani în urmă, având valoare istorică (geamia din Mangalia), altele fiind construite mai recent, îndeosebi după Revoluția din ’89. Geamia Esmahan Sultan din Mangalia este cea mai veche geamie din Dobrogea, datând din anul 1456. În prezent aceasta face parte din patrimoniul cultural al statului și este în restaurare.
Tătarii, un grup etnic vorbitor de limba turcă, sunt prezenți pe teritoriul actual al României din secolul al XIII-lea. Conform recensământului din 2011, 20.464 de oameni s-au declarat tătari, majoritatea acestora fiind tătari crimeeni din județul Constanța. Tătarii sunt principalii reprezentați ai islamului în România.
Dupa unirea Dobrogei cu Romania in 1878, a inceput o noua epoca pentru tatari, creandu-se institutii de instructie publica, de cultura nationala si de cult islamic. intre acestea, Seminarul Musulman a functionat initial la Babadag si a fost transferat, in 1901, la Medgidia.
Tatarii dobrogeni au creat o cultura proprie inspirata din istorie si traditii. intre altele, sarbatorile nationale – “Nawrez” si “Kidirlez”, precum si cele religioase – “Kurban Bayrami” si “Ramazan Bayrami”, cu larga raspindire in lumea turco-tatara, se afla printre temele de prima insemnatate.
Cu timpul, unii dintre tatarii dobrogeni, putini la numar, se vor muta in alte zone de pe teritoriul Romaniei (Bucuresti, Brasov).
Uniunea Democrată a Tătarilor Turco – Musulmani din România este singura organizaţie care reprezintă, de 25 de ani, comunitatea tătară din România.
După o perioadă de aproape jumătate de veac, timp în care, am suferit alături de populația majoritară, odată cu Revoluția din decembrie 1989 ne-am dobândit o libertate de exprimare identitară și religioasă la care poate puțini mai sperau.
UDTTMR a fost și a rămas singura organizație recunoscută oficial de statul român care îi reprezintă pe tătarii din România.
Potrivit Recensământului populației din anul 2011, în România s-au declarat tătari 20.282 de cetățeni. Din dorința, dar și necesitatea de a avea o imagine cât mai obiectivă asupra numărului membrilor comunității tătare, UDTTMR a inițiat și o numărătoare paralelă în urma căreia numărul etnicilor tătari a fost estimat la aproximativ 30.000. Această diferență se datorează fapului că atât în rândul populației majoritare, cât și în rândul comunității, încă mai avem de-a face cu tendințe de uniformizare a două comunități al căror unic numitor comun este religia: comunitatea tătară și cea turcă. În acest sens, cu sprijinul statului român, care a recunoscut încă din vremuri istorice cele două etnii ca fiind de sine stătătoare, reușim să ne impunem din punct de vedere identitar tot mai mult, prin multitudinea proiectelor derulate prin UDTTMR.
Cei mai mulți cetățeni români de origine tătară sunt stabiliți în zona Dobrogei (județele Constanța și Tulcea).
Un pas important a fost făcut și în ceea ce privește promovarea limbii tătare. Pentru prima dată de la înființare, la Radio T se ascultă și muzică tradițională tătărească, iar uniunea a editat în decursul timpului cărți și manuale de limba tătară în tiraje considerabile. De asemenea, UDTTMR tipărește an de an calendare care ajung în toate familiile de tătari din Dobrogea dar și CD-uri cu muzică tradițională tătărească (volumele I și II), în interpretarea soliștilor din cadrul comunității. Tot în spiritul reînvierii tradițiilor, UDTTMR a reluat și organizarea tepreșurilor, prima astfel de manifestare având loc, după mai bine de 40 de ani, în iunie 2014. Atât la ediția din 2014, cât și la cea din 2015, 2016 și 2017 numărul participanților a fost impresionant, de fiecare dată, peste 3.000 de membri ai comunității participând la tradiționala serbare câmpenească).
Școala Comunitară a devenit o tradiție pentru UDTTMR, ea desfășurându-și activitatea atât la sediul central, cât și la nivelul filialelor. Având în vedere cererea care se resimțea din partea comunității, pe lângă cursurile de limba tătară, în cadrul Școlii Comunitare se desfășoară și cursuri de limba engleză și matematică. Tot la capitolul învățământ, trebuie să amintim și alte activități ample, precum „Premiem valoarea, recunoaștem excelența” proiect în cadrul căruia, până acum au fost premiați elevii de etnie tătară care au obținut rezultate remarcabile la olimpiadele școlare, dar și activitatea de premiere a profesorilor de etnie tătară.
Activitățile desfășurate de UDTTMR au un caracter exclusiv oficial, ele fiind dedicate tuturor tătarilor din România. Cele mai multe activități au fost și sunt încă cele culturale, acestea fiind renumite atât în rândul comunității tătare, dar și în rândul populației majoritare, grație numărului foarte mare de participanți.
Festivalul Internațional al Dansului, Cântecului și Portului Popular Turco – Tătar, ajuns în 2017 la a XXIII-a ediție, a reunit an de an atât ansambluri din diferite colțuri ale lumii, cât și aproximativ 6.000 de spectatori în cele două seri de spectacol. Festivalul Internaţional al Dansului, Cântecului şi Portului Popular Turco – Tătar este an de an cea mai amplă manifestare culturală organizată de UDTTMR, eveniment la care participă alături de ansamblurile din România şi ansambluri din diferite colțuri ale lumii.
Alături de festival, an de an UDTTMR a organizat ample manifestări și de Ziua Limbii Tătare (5 mai), Sărbătoarea Etniei Tătare (13 decembrie), Festivalul „Yașar Memedemin”, Ramazan Bayram, Qurban Bayram, Nawrez și alte sărbători religioase sau laice ale tătarilor. De asemenea, în ultimii ani, UDTTMR a pus bazele unor noi proiecte culturale, precum Festivalul muzicii tătărești „Sebat Husein” și Festivalul „Gevat Rașid”, dar și o serie de festivaluri culinare pentru promovarea si prezentarea mancarurilor traditionale tătărești, numeroase manifestări organizându-se la nivelul filialelor.
Un alt obiectiv important pentru UDTTMR este promovarea personalităţilor care provin din rândul comunităţii tătare, organizând evenimente care au prilejuit întâlnirea invitaţilor speciali cu membrii comunităţii.
UDTTMR are o activitate susţinută şi în ceea ce privește consolidarea relaţiilor în plan diplomatic. În acest context, reprezentanţi ai diferitelor ţări au fost, de-a lungul timpului, oaspeţi ai comunităţii tătare cu prilejul diferitelor acţiuni.
An de an, UDTTMR a editat numeroase cărți pentru a le asigura noilor generații posibilitatea de a se familiariza cu limba maternă.
Seria evenimentelor organizate de UDTTMR este completată de competițiile de lupte tradiționale tătărești – Kureș, care au loc an de an de la 1 Mai până la începutul lunii septembrie, ultima astfel de competiție având loc la Constanța și remarcându-se prin amploarea evenimentului și prin valoarea premiilor. Toate aceste acțiuni s-au regăsit până acum în calendarul anual al UDTTMR, ele devenind o tradiție pentru comunitatea tătară din România.
Acestor acțiuni li s-au alăturat și altele organizate în colaborare cu Uniunea Democrată Turcă din România, Consulatul Republicii Turcia la Constanța și Centrul Cultural Turc „Yunus Emre” cu prilejul unor sărbători precum Ziua Copilului din lumea turcă (23 aprilie) sau cu parteneri precum Universitatea „Ovidius”, un partener de încredere și de perspectivă în demersurile de cercetare și de studiere a istoriei tătarilor.
Începând din anul 2014, în baza unui parteneriat cu Facultatea de Istorie și Științe Politice, la Universitatea „Ovidius” din Constanța se desfășoară cursul „Istoria și civilizația tătarilor”.
În ceea ce privește demersurile noastre pentru prezervarea identității culturale, am acordat o atenție deosebită activității ansamblurilor de dansuri. În prezent, UDTTMR are încă 19 ansambluri de dansuri tradiționale tătărești, care activează în cadrul filialelor Constanța (Qaradeniz, Mini-Qaradeniz și Kișkene-Qaradeniz), Medgidia (Qarasu, Mini-Qarasu, Kișkene-Qarasu), Mihail Kogălniceanu (Yildizlar), Techirghiol (Mini-Cansu), Agigea (Aqsu), Mangalia (Cașlar), Cobadin (Canlar), Topraisar (Can Renkler), Amzacea (Qırmızı Tıldızlar), Valu lui Traian (Qaytarma), Murfatlar (Nurbatlar), Ovidiu (Qanara și Kișkene – Qanara), Ciocîrlia (Bulbul) și o formație de mandoline la Tuzla (Qarilgaș).
Implicarea UDTTMR în proiectul CORAL nu este deloc întâmplătoare.
Religia ne unește pe toți cei care împărtășim aceleași convingeri spirituale, indiferent de etnie, astfel că, ne-am îndreptat atenția, în acest caz, spre toți copiii musulmani din Dobrogea, fie că sunt tătari recunoscuți din tată în fiu, fie că doar religia a fost cea care ne-a unit.
Fiind în contact direct cu comunitățile noastre din teritoriu, am constatat cu uimire că sunt foarte mulți copii de religie Islamică ce nu au reușit să meargă prea mult la școală, asftel că ne-am îndreptat atenția către proiectul de față și am venit astfel și în întâmpinarea cerințelor Inspectoratului Școlar Județean Constanța de a identifica și convinge să revină la școală cât mai mulți copii.
Tătarii din România prin Uniunea Democrată a Tătarilor Turco – Musulmani din România promovează istoria, limba, cultura, tradițiile și obiceiurile. Deasemenea UDTTMR promovează cantecele din folclorul tătăresc, dansurile tradiționale tătărești și desigur preparatele din bucătăria tătărească.
Turcii
Prima consemnare documentară a prezenţei stabile a unor etnici turci pe actualul teritoriu al României este din anul 1264 când, în urma luptelor interne de tip feudal din Imperiul anatolian selgiucid, un grup de 12000 de ostaşi conduşi de imparătul Izeyddin Keykavuz s-a aşezat în Dobrogea. Aceştia erau trimişi de impăratul bizantin Mihail Paleologul pentru a apăra Imperiul Bizantin de invaziile străine. Aşezarea dobrogeană a fost numită de turcii preotomani Babadag, ceea ce înseamnă “Tatăl munților”. Odată cu expansiunea imperiului otoman, tot mai mulţi turci au venit în zonă, iar dominaţia turcească a continuat sute de ani. Mai toate satele şi oraşele din Dobrogea aveau nume turceşti.
Abia în 1877, după războiul turco-ruso-român Dobrogea de Nord a fost redată României care îşi obținuse Independenţa faţă de Imperiul otoman, după mai bine de patru secole şi jumătate.
Aproximativ 30000 de turci trăiesc în prezent în România.
La 21 decembrie 1993, a fost fondată la Constanța Uniunea Democrată Turcă din România. Uniunea Democrată Turcă din România este o organizație apolitică, singura recunoscută de Guvernul României ce aparține etnicilor turci, cetățeni români. Are ca obiectiv de bază exprimarea, protejarea şi promovarea identității etno-culturale, lingvistice şi religioase a membrilor săi.
În cei aproape 800 de ani de convieţuire, turcii şi românii şi-au respectat reciproc cultura, obiceiurile şi limba. Cea mai mare comunitate de turci din România este la Constanţa. Etnicii îi descriu pe români ca fiind un exemplu de ospitalitate şi, chiar dacă nu împart aceleaşi convingeri religioase, au eliminat de mult orice fel de barieră culturală.
După 1989, nu a fost sărbătoare naţională a României la care etnicii turci să nu fie prezenţi. Ne-au comemorat eroii şi au încins alături de români Hora Unirii. Şi asta pentru că şi ei simt şi trăiesc româneşte. În urmă cu un an, comunitatea turcă din Constanţa primea o nouă dovadă a ospitalităţii româneşti. Moscheea Carol I de la Constanţa a fost restaurată, iar la inaugurare a participat chiar Casa Regală a României. Sutele de ani de convieţuire româno-turcă se regăsesc şi în gastronomie. Cafeaua, caimacul, ciulamaua, iahnia, iaurtul sau musacaua sunt toate preparate şi cuvinte turceşti.
Sarmaua despre care multi cred ca este o mancare tradițională, este de fapt, un preparat turcesc din tocătură de berbec cu orez. Românii, îndeosebi moldovenii, au adaptat rețeta aşa că astăzi mâncăm sărmaluțe din carne de porc.
Costumele tradiționale turcești
La femei- fistan, kaftan, turban, Ișlenmiș gömlek (rochii și cămăși brodate pentru sărbători), fes, voal cember, șalvari, ilicul brodat.
La bărbați- Costum bărbătesc sobru de culoare albastru închis, cu broderie neagră, cu un brâu roșu și fes de aceeași culoare.
Gastronomie
Sutele de ani de convieţuire româno-turcă se regăsesc şi în gastronomie. Cafeaua, caimacul, ciulamaua, iahnia, iaurtul sau musacaua sunt toate preparate şi cuvinte turceşti.
Sarmaua despre care multi cred ca este o mancare tradițională, este de fapt, un preparat turcesc din tocătură de berbec cu orez. Românii, îndeosebi moldovenii, au adaptat rețeta aşa că astăzi mâncăm sărmaluțe din carne de porc.
Bucătăria turcească are o istorie lungă, astăzi, este în mare parte moștenirea bucătăriei otomane, care poate fi descrisă ca fiind o fuziune rafinată a bucătăriilor din Asia Centrală, Orientul Mijlociu și cele din Balcani. Bucătăria turcească a influențat bucătăriile vecinilor, inclusiv România. Rețetele culinare diferă de la o zonă la alta, în funcție de tradiții și de geografie. Sudul este faimos pentru rețetele de kebab, baclava și cataif. În partea de est, bucătăria turcească folosește mult maslinele și uleiul de măsline datorită cultivării lor intense în zonă. Pe coastele Mării Negre se consumă mult pește și porumb datorită influențelor slave și balcanice. Legumele și verdețurile sunt nelipsite în mâncarea din zonele învecinate Mării Mediterane, Mării Egee și Mării Marmara. Centrul Anatoliei are multe specialități, precum keskek, manti si gozleme. Fasolea, roșiile, ardeii, vinetele sunt principalele ingrediente din bucătăria tucească. Fisticul, migdalele și nucile se folosesc în deserturi. În bucătăria turcească, compotul de fructe se consumă alături de pilaf sau plăcințele cu carne. Un rol important în bucătăria turcească îl joacă vinetele. Se combină cu carnea tocată și se folosește în kebab, musaca. La fel este apreciat și iaurtul care poate însoți majoritatea meselor care conțin carne, orez sau pâine. Ayranul este una din cele mai cunoscute băuturi turcești, obținută din iaurt amestecat cu apa și sare. România a împrumutat și ea multe rețete tradiționale turcești dar acestea au fost puțin modificate conform preferințelor noastre. Preparatele tradiționale sunt:
Döner kebab- Kebabul vine în diferite forme și a fost creat de otomani, fiind preparat inițial pe orizontală, din carne de miel, porc sau pui.
Lokum – Lokum sau Rahat Lokum este ceea ce în România este cunoscut sub numele de „rahat” (și nu în sensul peiorativ). Desertul turcesc gelatinos a fost creat tot în timpul Imperiului Otoman și s-a răspândit în toate teritoriile cucerite de aceștia. Rahatul turcesc este făcut în mare parte din curmale, fistic, alune de pădure sau arahide mărunțite și înconjurate de gelatină, deși e foarte comună și varianta cunoscută în România, exclusiv gelatinoase, de obicei aromatizate cu apă de trandafir, fistic, pergamută sau lămâie.
Baklava – Există o teorie cum că rețeta de baclava turcească este de fapt o adaptare a tortului „placenta” (plăcintă) al romanilor din secolul 2 î.e.n. Cea mai veche mențiune a baclavalei așa cum este preparată în prezent este din secolul 15, când Sultanul Imperiului Otoman obișnuia să servească această prăjitură în timpul Ramadanului. Baclavaua este făcută din aluat de foietaj, uneori umplut cu nucă, alteori cu fistic sau gol, însiropat în miere și cu fistic măcinat presărat peste.
Cafea turcească – Cafeaua turcească nu se referă la un anumit soi de boabe de cafea, ci mai degrabă la modul în care cafeaua este pregătită. Aceasta este mărunțită foarte fin și fiartă împreună cu apa. Astfel, rezultă o cafea puternică și cremoasă, iar după ce se toarnă în cană, zațul se lasă să se așeze, putând fi folosit chiar și la cititul în cana cu cafea. Acest mod de a prepara cafeaua a fost confirmat de UNESCO ca parte a Patrimoniului Cultural Imaterial al Turciei.
Menemen- Micul dejun turcesc este unul special, iar Menemen este unul dintre preparatele care contribuie la acest lucru. Acest fel de mâncare conține ceapă, ardei (iute și/sau gras, după preferințe), ouă și roșii. Se prepară călind ceapa în puțin ulei, apoi adăugând ardeiul mărunțit și apoi roșiile tăiate cubulețe. Ultima dată, după ce toate legumele s-au călit, se adaugă ouăle bătute ca și pentru omletă. Rezultatul este o omletă cremoasă ce poate fi mâncată pe pâine sau cu furculița.
Künefe- Acest desert este unul care, din nou, își are originile în Imperiul Otoman, fiind creat în regiunea istorică Levant. Künefe este de fapt un strat de brânză proaspătă învelită într-o crustă crocantă din griș sau tăiței subțiri. După ce este prăjit, timp în care este scufundat și în sirop din zahăr, apă și esență de portocale sau apă de trandafiri, desertul este acoperit cu fistic măcinat.
Dolma – Dolma reprezintă în bucătăria turcească orice preparat cu o umplutură, inclusiv sarma (de la numele căreia provine românescul sarmale). Umplutura poate sau nu să conțină carne și este de obicei pusă în legume precum roșii, ardei, ceapă, dovlecel sau vinete scobite, pentru a face loc umpluturii. Sarmaua turcească se referă la acele preparate Dolma care sunt făcute în frunze de viță de vie sau varză. Dolma poate fi servită caldă sau rece (în general caldă atunci când conține carne și rece când nu) și cu un sos de lămâie și ou sau iaurt cu usturoi.
Pilav- Pilaful românesc își are originile în preparatul turcesc cu nume asemănător: pilav. De fapt, ambele sunt derivate ale unui preparat persian. Orezul este preparat cu ajutorul diferitor condimente și a supei de carne (în special carnea de pui). Acesta este folosit ca garnitură și bază pentru diferite preparate nu doar în Turcia, ci și în Balcani.
Fırın Sütlaç- Numele pare greu de pronunțat în română așa că nu ne vom complica. Este de fapt o budincă de orez, coaptă, ale cărei ingrediente secrete se spune că sunt laptele proaspăt, amestecatul constant și răbdarea. Budinca este gătită inițial pe aragaz, apoi pusă în vase de lut și coaptă în cuptor până când primește o crustă aurie.
Börek – Börek își are și el originea în Imperiul Otoman, mai precis în regiunea istorică Anatolia. Acesta este un preparat făcut tot din foi de plăcintă, precum baclavaua, însă, spre deosebire de aceasta, Börek are foile de aluat fierte pentru puțin timp în tigaie, apoi umplute cu amestec de brânză feta, pătrunjel și ulei, uns cu ou și pus în cuptor la copt. O altă variantă folosește și carne în amestecul care umple foile de plăcintă. Deși poate rămâne ca un preparat într-o singură foaie, unii bucătari aleg să răsucească foile de aluat cu umplutură, asemeni unui rulou sau a unei țigarete.
Parteneri oficiali:
Organizator: